Biografie

Bartolomea Capitanio (Lovere, 13 ianuarie 1807 – Lovere, 26 iulie 1833) a fost prima fiică a lui Modesto şi Caterina Canossi din Lovere, un sătuc care se întinde pe malul lacului Iseo, extremitatea nord-occidentală.

Din ambientul său, o încrucişare de schimburi comerciale, asimilează un spirit întreprinzător şi creativ: copil vioi, proiectează programe şi jocuri educative printre colegii şi prietenii ei propunându-se, prin natură, lider de grup şi suflet în momentele cele mai obişnuite în grup, însufleţind şi realizând împreună multe şi mici scopuri de bine; la vârsta de doar 11 ani, când e invitată să tragă dintr-un mănunchi paiul cel mai lung, interpretează propunerea unei recreaţii ca fiind invitaţia la sfinţenie şi răspunde cu decizie foarte îndrăzneaţă: “Vreau să mă fac sfântă, mare sfântă, repede sfântă”.

Petrece patru ani în colegiul surorilor Clarisse unde îşi completează studiile şi încă doi ani în care e învăţătoare. Se întoarce în familie la părinţii şi surioara ei Camilla, la vârsta de 17 ani, în anul 1824, decisă să trăiască în mod radical viaţa de creştin. Se inserează în viaţa parohială, susţinută de directorul ei spiritual don Angelo Bosio şi de către parohul don Rusticiano Barboglio, care au intuit în ea o disponibilitate rară prin care se făcea disponibilă în familie şi în satul ei.

În climatul politic al Restaurării, parohia din Lovere era angajată să reînvigoreze practica religioasă rănită de evenimentele perioadei revoluţionare şi napoleonice, promovând iniţiative pastorale cu atenţii deosebite pentru tinerele generaţii.

Bartolomea îşi explică atitudinile apostolice în şcoala privată, deschisă în anul 1825 în casa paternă, în activităţile de oratoriu, căruia îi dă un impuls decisiv, în asociaţiile pe care le înfiinţează şi le animează, în spitalul pe care în anul 1827 îl înfiinţează devenind directoare şi economa operei. Cultivă raporturi intense de prietenie cu tinerii din satele vecine şi colaboratorii implicaţi în grija pastorala a tinerilor, încurajând iniţiativele de bine.

În timp ce se dedică ajutorării aproapelui, se îndrăgosteşte tot mai mult de acea “binecuvântată caritate pe care Isus Cristos a exercitat-o în timpul vieţii sale până la a muri pentru mântuirea noastră, meditând îndelung asupra ei în rugăciunile sale”. În mod gradual, prin inspiraţii şi constatări ale nevoilor din satul ei, înţelege că e chemată să fondeze un institut care să aibă “ca scop faptele de milostivire” . Începe să scrie proiectul ei în aprilie 1831, lăsându-se inspirată de “caritatea arzătoare a lui Isus Răscumpărătorul” pentru a-i propune imitarea fiicelor Institutului ei căruia îi dă început pe 21 noiembrie 1832, împreună cu prima sa tovarăşă Caterina (Vincenza) Gerosa.

În iunie 1833 semnează împreună actul constitutiv al asociaţiei cu încredere totală în Providenţă, deoarece Bartolomea este grav bolnavă, iar Caterina nu se simte adecvată să continue această operă. După o lună, 26 iulie, fondatoarea moare, iar institutul trece pe mâinile Caterinei ca o preţioasă şi foarte angajantă moştenire.

Papa Pius al XII-lea le proclamă sfinte pe 18 mai 1950.

Ce ne spune astăzi această sfântă? Este într-adevăr o sfântă pentru zilele noastre? De ce?

Întâlnirea cu Bartolomea Capitanio este întâlnirea cu viaţa, înseamnă să cunoşti o poveste care aparţine pământului, îi aparţine omului în tot ce are mai omenesc, dar în acelaşi timp descoperă o frântură de cer, o fărâmă de mister, de… familie trinitară.

Bartolomea are puterea, prin scrierile sale, care izvorăsc dintr-o experienţă de viaţă intensă, să te arunce dincolo, să te facă să te avânţi încetişor în ceva care este în faţa ta, dar pe care miopia te împiedică să-l vezi, să-l auzi, să-l palpezi.

Cum poate fi această tânără în acelaşi timp în întregime a lui Dumnezeu şi cum poate se oferi cu totul pentru om?

Misterul vieţii!

Misterul aceluia care intră în viaţă fără să bată la uşă, făcând-o disponibilă, până la a se confunda cu el, amestecând totul, creând acel joc care îl face nebun pe om, dar îl mulţumeşte pe el, Tatăl iubitor…

Acest chip şi această inimă de tânără, care se simte căutată, iubită, se bucură, chiar şi în ceasurile de oboseală şi se aruncă în această iubire cu certitudinea că viaţa sa este legată de un Dumnezeu fidel, Dumnezeul iubirii, Dumnezeul vieţii.

Lui Bartolomea nu-i este frică. Se lasă doar implicată…

Cu acest spirit şi cu această bucurie în inimile noastre, îi mulţumim încă o dată lui Dumnezeu pentru darul lui Bartolomea… o tânără care a ştiut sa ia în serios un joc al copilăriei.

Anul şcolar începuse deja de ceva timp în Colegiul “Sfânta Clara” din Lovere şi noile venite se simţeau ca la ele acasă în aripa mănăstirii rezervată elevelor. Sorei Francesca, una dintre învăţătoare, i se păru că venise momentul să le facă să înţeleagă cât este de important darul educaţiei. Şcolăriţele ştiau foarte bine ce era sfinţenia pentru că la ore învăţătoarea le citea în fiecare zi câte puţin din cartea sfântului Alois de Gonzaga. Numai că poate nu se gândeau că ar fi putut şi ele să devină sfinte. Sora Francesca le lăsă puţin să se gândească, apoi deodată le întrebă:

- Vrea cineva dintre voi să devină sfântă?

- Eu, şi eu,… şi eu, şi eu!

- Văd că toate vreţi să fiţi sfinte, dar trebuie să fie una care vrea să ajungă sfântă prima dintre toate.

- Eu, eu, eu… răspunseră din nou.

Văzând că fetele voiau să se ia la întrecere, sorei Francesca îi veni ideea să propună un joc.

- Aduceţi-mi o mână de paie! Cine îl trage pe cel mai lung se va strădui să devină sfântă prima.

Toate căutară în grădină cu însufleţire şi într-o clipă se adunară din nou în jurul învăţătoarei. Ea adună într-o mână paiele pe care i le întindeau; le puse să tragă pe rând câte unul, apoi măsură lungimea firelor. Toate erau nerăbdătoare să afle…

- Cel mai lung este paiul Bartolomei!, a anunţat sora Francesca privind-o în ochi pe acea fetiţă care promitea să fie o elevă bună şi nu numai!

Aleasa roşi şi izbucni în plâns de bucurie. În inima ei se rugase să aibă ea acest noroc şi, când reuşi să se sustragă atenţiei colegelor, fugi în capelă să-i mulţumească Mariei pentru această favoare şi să-i ceară ajutorul. În genunchi în faţa icoanei sale, îi promise că se va angaja cu toată fiinţa ei.

- Vreau să devin sfântă, mare sfântă, repede sfântă!, ştiind că a luat o hotărâre importantă….) pentru a deveni sfântă!

La 26 de ani Bartolomea, pe patul de moarte, îşi reînnoia dorinţa sa definitivă de deveni sfântă: “Vreau numai ce vrea Domnul!”

Cele două fondatoare au fost proclamate sfinte de papa Pius al XII-lea în anul 1950.

Surorile institutului ei sunt răspândite în 20 de ţări, în număr de 4325 de surori, un vis devenit istorie, momente de bucurie, de durere, multă binecuvântare… Istorie care continuă şi în România prin viaţa şi dăruirea surorilor din cele patru comunităţi din Bucureşti, Bacău, Faraoani, Iaşi… Surorile de Caritate ale Sfintei Bartolomea Capitanio şi Vincenza Gerosa, cunoscute ca Surorile “Maria Bambina”.