In seara zilei de 30 septembrie a anului 1897, la infirmieria calugaritelor carmelitane din Lisieux (oras in nord-vestul Frantei), o tanara calugarita care abia implinise varsta de douazeci si patru de ani si noua luni, dupa o agonie de doua zile, inchidea ochii pentru viata pamanteasca; era Maria Francisca Tereza a Pruncului Isus si a Sfintei Fete. In acea clipa de seara, la orele 19 si 20 de minute, s-a implinit dorinta fierbinte exprimata de ea in “Actul de ofranda catre Iubirea Induratoare”: “O, Dumnezeul meu… Vreau ca fiecare bataie a inimii mele sa reinnoiasca de nenumarate ori aceasta ofranda adusa Tie, pana cand umbrele se vor destrama si astfel eu sa-ti pot marturisi iubirea mea in vesnica intalnire Fata in Fata”. Privind spre Crucifixul ce-l tinea in maini a soptit: “Oh! il iubesc…”. Dupa cateva clipe a continuat: “Dumnezeul meu… eu.. te iubesc”. Au fost ultimele cuvinte, rostite cu glas aproape stins.

Dupa noua ani de viata traita impreuna cu Tereza, unele dintre surori se intrebau nedumerite: “Ce s-ar putea scrie in cronica manastirii despre aceasta mult prea tanara calugarita?” Nu au avut ocazia sa observe atitudini sau fapte care sa depaseasca ritmul si cadrul obisnuit al practicilor prescrise de regulamentul vietii de fiecare zi; dar cand sora stareta le-a destainuit insemnarile pe care Tereza le-a notat intr-un caiet intitulat: ” Istoria primaverii unei mici flori albe”, au recunoscut cu uimire si bucurie ca in mijlocul lor a trait un suflet exceptional de mare. Aceste insemnari, scrise din porunca superioarei manastirii, au fost publicate sub titlul: “Istoria unui suflet”; in scurt timp ele au devenit cunoscute si gustate nu numai in Franta, dar in intreaga Biserica Catolica; ele descopereau taina si frumusetea unei vieti traite in iubirea lui Dumnezeu si treazeau in nenumarate suflete increderea in posibilitatea de a transforma chiar si cele mai simple si banale actiuni in acte de iubire cereasca, iubire aducatoare de pace si bucurie in inimi si intre oameni. Intr-o epoca de aprinse discutii referitoare la legile fundamentale ale vietii omenesti, individuale si sociale, Mica floare din Lisieux afirma prin scrisul si faptele sale ca suprema lege este Iubirea.

Sfanta Tereza a Pruncului Isus este ultimul dintre cei noua copii ai sotilor Ludovic Martin si Zelia Guerin. Ludovic, ceasornicar-bijutier in oraselul Alencon si Zelia, lucratoare intr-un atelier de dantele, s-au casatorit la o varsta mai inaintata; el avea 35 de ani iar ea 27; amandoi, in prima parte a vietii, ar fi dorit sa intre in manastire, dar din diferite motive nu au fost primiti. Dupa casatorie s-au hotarat sa traiasca impreuna ca frate si sora, dar un duhovnic luminat i-a convins sa-si schimbe gandurile. Daca fiecare si-ar fi urmat primele indemnuri ale inimii “cea mai mare sfanta a timpurilor moderne” nu ar fi vazut lumina zilei.

In familia Martin viata se desfasura intr-o atmosfera de incredere si bucurii izvorate din munca de fiecare zi si o traire intensa a credintei, concretizata prin rugaciunea de seara facuta impreuna, participarea la sfintele slujbe din duminici si sarbatori, primirea frecventa a Sfintei Impartasanii, dragostea efectiva fata de saraci si bolnavi. Nu au lipsit insa nici incercarile: patru copii, doi baieti si doua fete, au murit de mici; in timpul razboiului de la 1870 familia a fost obligata sa tina in cantonament 9 ostasi germani; Zelia a constatat semnele unei maladii care avea sa o puna in imposibilitatea de a-si alapta copilul pentru a noua oara. Intr-o scrisoare din 3 ianuarie 1873, curajoasa mama anunta rudele din Lisieux: “Ieri, joi, la orele 11 si jumatate noaptea s-a nascut fiica mea cea mai mica. E robusta si sanatoasa si para foarte gratioasa. Va fi botezata maine, sambata si trebuie sa fiti de fata si voi pentru ca sarbatoarea sa fie desavarsita”. La botez a primit numele de Maria Francesca Tereza. Inaintea ei se aflau alte patru surori: Maria, Paulina, Leonia, Celina; toate isi indreptau gandul, adesea si pasii, spre diferite lacasuri de viata manastireasca.

La 28 august 1877 Zelia Martin paraseste cuibul linistit din Alencon si trece la cele vesnice. Ludovic ramas vaduv, deoarece nu se simtea bine cu sanatatea, se retrage impreuna cu fiicele sale in orasul Lisiuex, unde se aflau rudele lui apropiate. Aici Tereza, inconjurata de toti cu dragoste, incepe sa ia cunostinta de bucuriile, dar si de tristetile vietii.La varsta de 10 ani este lovita de o boala misterioasa, cu dureri de cap, insomnii, eruptii, halucinatii. In ziua de 13 mai 1883 are o viziune in care i se arata Maica Domnului si cu suras ceresc ii reda sanatatea. Pentru Tereza se deschide insa o perioada de framantari sufletesti pe care le destainuie surorii sale Paulina, devenita calugarita, sub numele de sora Agnesa a lui Isus, in manastirea Carmelitanelor din Lisieux. Notele bune obtinute la invatatura, felicitarile si aprecierile magulitoare primite din toate partile, diferitele plimbari cu familii inrudite si prietene nu reusesc sa-i indeparteze gandul de la ceea ce ea considera un dar deosebit al lui Dumnezeu. “El m-a facut sa inteleg ca adevarata mea glorie nu se va arata in fata oamenilor si ca ea va consta in a deveni o mare Sfanta!!!…”. Doua dintre surorile sale, Maria si Paulina, se aflau deja in manastirea din Lisieux; Tereza se simte chemata pe aceeasi cale. Dupa eforturi aproape supraomenesti, ajutata in increderea ei nemarginita in Dumnezeu, obtine asentimentul tatalui sau de a intra si ea in acel lacas de rugaciune si inaltare spirituala. Trebuia obtinuta si aprobarea autoritatii bisericesti care nu permite angajarea in viata aspra a calugarilelor carmelitane decat dupa varsta de 21 de ani. Tereza abia avea 15 ani. Alte rugaciuni, alte sacrificii, alte demersuri. Cu prilejul unei audiente comune la Papa Leon al XIII-lea, incalcand legile protocolului, isi face curaj si se arunca in genunchi la picioarele Suveranului Pontif si-i spune: “Sfinte Parinte, in onoarea jubileului Sanctitatii Voastre, permiteti-mi sa intru in Carmel la varsta de 15 ani”. “Vei intra, daca Bunul Dumnezeu va voi”. In ziua de 10 ianuarie 1889, Tereza imbraca haina calugaritelor carmelitane, in prezenta tatalui sau grav bolnav, dar nespus de fericit. O neasteptata ninsoare imbraca in alb acoperisurile caselor si gradina manastirii, razpunzand parca la o nemarturisita dorinta a Terezei. A urmat noviciatul, timp in care a indeplinit serviciul de maturatoare a incaperilor manastirii. La 8 septembrie 1890 face profesiunea solemna si definitiva, devenind “Tereza a Pruncului Isus si a Sfintei Fete”.