Învierea Domnului nostru Isus Cristos – Ultima predică tematică a părintelui Claudiu Dumea

“Bucurați-vă, voi toți cei care Îl slujiți pe Dumnezeu! Vestiți cu sunete de trâmbițe biruința unui Împărat atât de mare!”. Acestea au fost cuvintele cu care și-a început părintele Claudiu Dumea predica din ziua de duminică, 20 aprilie, la Sfânta Celebrare a Învierii Domnului nostru Isus Cristos de la ora 11. Întreaga biserică a răsunat, ca în Noaptea Sfântă, de vocile credincioșilor, dar și de cele ale îngerilor, care ne cântau, în suflete, imnul mântuirii. Iar părintele Claudiu Dumea, în calitate de invitat, timp de doi ani la rând, al bisericii noastre pentru timpul Postului Mare, și-a încheiat seria predicilor tematice cu prezentarea deznodământului dramei de pe Calvar, care, așa cum am aflat în predica precedentă, nu a fost nicidecum unul tragic, ci unul plin de bucurie și de slavă.

“În cursul anului, avem două zile foarte importante, denumite generic «Sărbătorile bucuriei»: Crăciunul și Paștele”, și-a început discursul părintele Claudiu. “La Crăciun, bucuria este vestită de îngeri, care se adresează păstorilor, iar, la Înviere, de Însuși Isus, Mântuitorul nostru, Care se adresează femeilor care vin la mormânt. Dar, deși ambele sărbători vestesc din plin această minunată trăire a sufletului, există o diferență importantă între ele: în timp ce, la Crăciun, bucuria este umbrită de plânsul copilului aflat într-un staul sărac, lipsit de confort și de căldură, la Paști ea este mai curată, mai senină; este o bucurie a speranței și a vieții. Pe de altă parte, sărbătoarea Paștelui nu a fost atinsă atât de mult de consumism sau de folclor, cum s-a întâmplat cu cea a Crăciunului”.

Așadar, în momentele următoare, părintele Claudiu a continuat cu explicații despre modul de trăire a acestui sentiment de  bucurie, în privința căruia, în urma dezbaterilor de veacuri ale Conciliilor, s-a afirmat: „Creștinul trebuie să se bucure din toată ființa sa”. Sfinții Părinți, conform spuselor părintelui, ziceau că cine se mâhnește și postește în această mare sărbătoare a Învierii Domnului păcătuiește. Toți trebuie să fie fericiți, pentru ca, împărtășindu-se din bucuria îngerilor și a întregului Cer, să Îl poată preamări cum se cuvine pe Dumnezeu.

Revenind, apoi, la drama lui Isus de pe Calvar, ale cărei momente și personaje au fost prezentate pe larg de-a lungul acestui Post Mare, părintele Claudiu a explicat: “Așa cum am spus și în predica anterioară, drama lui Isus nu s-a încheiat în Vinerea Mare, cu moartea. Dacă s-ar fi terminat așa, ar fi fost o tragedie. Dar, aici, viața a avut ultimul cuvânt. Deznodământul a avut loc în ziua de Paști, duminica, și a fost răspunsul Tatălui la suferința Fiului Său. În Vinerea Mare, forțele iadului și ale naturii se dezlănțuiseră; întunericul L-a învăluit pe Cel Care era «Lumina lumii» (Ioan, 8:12), moartea L-a cuprins pe Cel Care spunea despre El că este «Calea, Adevărul și Viața» (Ioan, 14:6). Pe Cruce, Isus se simțea părăsit de Însuși Tatăl Său, se părea că Cerul este închis. Tatăl părea surd și mut la strigătul Fiului Său. Dar nu a fost așa. Răspunsul Lui a fost Învierea”. Și a continuat: “Între Vinerea Mare și ziua de duminică, Tatăl a vegheat la mormântul Fiului Său; a plâns, a jelit. Așa cum un tată stă la căpătâiul copilului său care doarme și se apleacă apoi cu grijă asupra lui, săruntându-l pe frunte și șoptindu-i: «Fiule, scoală-te, e timpul să te trezești!», la fel și Tatăl Ceresc L-a atins în acea sfântă duminică pe Isus, culcat în mormânt și I-a zis: «Fiule, Mă auzi? Sunt Eu, Tatăl Tău. Ridică-Te!». Și Isus L-a ascultat”.

Sfântul Augustin spunea: “Învierea lui Cristos reprezintă adevărul creștin”. „Dacă nu a înviat Cristos, zadarnică este credința noastră”, a adăugat părintele Claudiu, „zadarnică este predica noastră. Toți au crezut, de-a lungul timpului, că Isus a murit: și evreiii, și păgânii, și alte popoare. Dar numai creștinii cred că Isus a și înviat. Aceasta este temelia credinței noastre”.

Însă, cu toate acestea, de unde putem ști sigur că Isus a înviat? În toiul nopții nu era nimeni altcineva prezent la mormântul Lui, în afară de îngeri și de soldații care străjuiau piatra de la intrare. „Noi suntem convinși de aceasta datorită ucenicilor, cărora Isus le-a apărut în repetate rânduri după ce a înviat”, a spus părintele, „iar ei sunt cei care și-au dat viața pentru acest adevăr. Nimeni nu moare pentru o minciună”. Și o mărturie frumoasă a Sfântului Apostol Petru, din prima lectură citită în această minunată zi, ne spune: “Noi suntem martori ai acestor lucruri; El S-a arătat viu martorilor dinainte rânduiţi de Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut cu El după învierea Lui din morţi” (Fap 2;10).

Astfel, ucenicii sunt cei care au dus mai departe vestea Învierii Domnului și au convins, prin predicile lor, și multe alte popoare de existența acestui miracol ceresc. Dar, în ciuda acestor mărturi apostolice, a existat și un alt martor, unul tăcut, pomenit doar în treacăt în Evanghelie, dar care, prin prezența lui, confirmă cele spuse de ucenici; și anume: giulgiul în care a fost înmormântat Isus.

Evanghelia ne spune că Petru și Ioan, aflând de la femei de Învierea Domnului, au alergat în grabă la mormânt și „au văzut” și „au crezut”. „Ce au văzut?”, ne-a întrebat părintele Claudiu. “Au văzut giulgiul, cel care a fost cumpărat de Iosif din Arimatea pentru a-L înfășura în el pe Isus. În legea ebraică, cel care murea de o moarte violentă trebuia să fie înmormântat cu tot sângele lui. Astfel, pentru a păstra sângele, Iosif din Arimatea L-a înfășurat pe Isus în diferite fâșii de pânză și a turnat peste el multe arome pe bază de ulei. Evanghelia ne spune că giulgiul era jos. De fapt, în traducere mai exactă, era lăsat în jos. Partea de sus a giulgiului, pentru că era îmbibată cu multe uleiuri, a alunecat; dar fâșiile de pânză au fost găsite la fel, ca și cum încă mai îmbrăcau un trup. Iar ștergarul de pe fața lui Isus avea un aspect straniu: nu s-a lăsat în jos, ci a rămas într-o formă bombată, ca și cum Mântuitorul încă ar mai fi fost acoperit cu el”. Și, încercând să ne convingă și mai mult de adevărul credinței noastre, părintele a adăugat: „Ce rost avea ca evreii să Îl fure pe Isus și să alerge cu un cadavru gol în spate? Cum se face că pânzele au rămas intacte? Singurul răspuns este acela că Isus a trecut prin aceste pânze cu care era înfășurat și prin pereții mormântului și a înviat”.

Iar pentru cei care încă nu cred, acest giulgiu cu care a fost acoperit Isus poate fi văzut, astăzi, în catedrala din Torino, iar o copie a lui – în catedrala din Iași, unde a fost adus cu puțin timp înainte de Duminica Floriilor.

„Dar și noi trebuie să fim martorii Învierii”, a încheiat părintele Claudiu. „La fiecare liturghie, noi spunem: «Moartea Ta o vestim, Doamne, și Învierea Ta o mărturisim până când vei veni». Prin aceste cuvinte, noi promitem că vom fi martori fideli ai acestui eveniment măreț; nu neapărat prin cuvinte, prin predici, ci, mai ales, prin faptele noastre. Priviți la lumânarea pascală: Îl simbolizează pe Cristos cel Înviat. Însuși Cristos a fost ca o lumânare care a ars toată viața și a răspândit în lume lumina și căldura adevărului. Această lumânare nu are decât un căpițel în vârf care arde și aceasta doar pentru câteva zile. În următorul an, este schimbat. Iar lumânarea rămâne aceeași, tot din plastic. Papa Ioan Paul al II-lea a propus, în timpul pontificatului său, ca această lumânare să fie schimbată cu una din ceară, cu una adevărată, care să ardă de sus până jos, la fel ca Isus. Și nouă ni se întâmplă la fel în timpul sărbătorilor: ardem pentru câteva zile, pentru ca mai apoi să cădem iarăși în aceleași păcate. Suntem și noi ca acel căpițel care arde doar câteva zile pe an. Nu trebuie să lăsăm ca acest lucru să se întâmple. Ci să fim și noi, ca Isus, «lumina lumii», să fim mistuiți permanent de focul iubirii lui Dumnezeu. Cum se va întâmpla aceasta, dacă noi trăim toată viața ca această lumânare din plastic, dacă zacem în întunericul mormântului păcatului?”.

 

Diana Fârte