Predici Tematice Postul Mare (XI) – Batjocoritorii

Vineri, 11 aprilie, într-una din ultimele predici tematice ale sale din acest Post Mare, părintele Claudiu Dumea a decis să vorbească despre ceilalți spectatori ai dramei lui Isus, spectatori care, prin intervențiile lor egoiste și meschine, au condus la sfârșitul tragic al Domnului nostru Isus Cristos.

“Ca la orice reprezentație”, a început părintele Claudiu, “există două categorii de spectatori: cei care, la sfârșit, sunt încântați, extaziați și aplaudă frenetic și cei care, dimpotrivă, sunt nemulțumiți, huiduiesc și își bat joc de actori. La fel a fost și pe Calvar: cei care au fost de partea lui Isus, cele trei Marii și ucenicul Ioan, au stat în public alături de cei care Îl batjocoreau: Marii Preoți, cărturarii, trecătorii care veneau de la câmp și mulțimea isterizată”. Toți aceștia din urmă, conform spuselor părintelui, au fost foarte gălăgioși, nepregetând să arunce câte o insultă, câte o glumă sau o ironie la adresa Mântuitorului răstignit pe Cruce. În timp ce alții, împietriți de durere în fața acestui spectacol sfâșietor, nu au putut să scoată niciun cuvânt, ci doar să plângă.

Așadar, publicul dramei lui Cristos a fost format din aceste două categorii de oameni: cei care Îl plângeau și cei care Îl batjocoreau. În ceea ce îi privește pe batjocoritori, părintele i-a descris drept “cei care aveau inima mai orbită decât soarele care s-a întunecat și mai împietrită decât stâncile care s-au despicat”. “La moartea lui Isus a plâns chiar și natura, mai puțin acești oameni nesimțitori”, a adăugat el. Și, făcând o comparație cu lumea de azi, a continuat: “Noi plângem când vedem că moare o pisică, un câine, o mică pasăre, dar când un om moare pe o cruce în chinuri groaznice rămânem nepăsători. Un păcat cu atât mai mare este acela de a-i arunca cuvinte de ocară”.

Dar cum au acționat concret acești batjocoritori ai lui Isus? În primul rând, Marii Preoți nu s-au mulțumit doar să Îl condamne la moarte, ci au urmat convoiul de soldați care mergea cu El până pe Calvar, iar acolo, timp de trei ore, s-au delectat cu agonia Lui. “Ora trei, ora la care a murit Isus”, a spus părintele Claudiu, “era ora la care se sacrificau mieii de Paști. Atunci la templu se țineau cele mai importante slujbe religioase, la care Marii Preoți erau obligați să participe. În schimb, lor nu le-a mai păsat de acest lucru, ci au stat să savureze spectacolul morții lui Isus”.

Deci acești Mari Preoți au stat la picioarele Crucii și au așteptat ca Mântuitorul să Își dea sufletul, aruncându-I cuvinte de ocară și râzând, împreună cu mulțimea, pe seama spuselor Lui: „Pe alții i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine Însuși, dacă El este Cristosul, Alesul lui Dumnezeu!” (Luca, 23 : 35). Lângă Isus în acele momente mai stăteau, de asemenea, și doi tâlhari, unul la dreapta și unul la stânga, tâlhari pe care Marii Preoți trebuiau să încerce să îi convertească, să îi apropie de Dumnezeu măcar în aceste ultimele clipe ale vieții lor. În schimb, ei au ignorat acest angajament și au continuat să își bată joc de Isus. Iar tâlharul din stânga, auzindu-i pe înșiși Marii Preoți hulind, a început și el să Îl batjocorească, urmându-le exemplul: “Nu ești tu Mesia? Mântuiește-Te pe Tine însuți și mântuiește-ne și pe noi!” (Luca, 23 : 39).

„Dar, iubiți credincioși”, a întrebat părintele Claudiu, „credeți voi, oare, că dacă Isus ar fi coborât de pe Cruce ei ar fi crezut ? Nicidecum. Doar au văzut atâtea și atâtea minuni săvârșite de Isus de-a lungul vieții. Au luat parte chiar și la învierea lui Lazăr din Betania, care era mort de patru zile, timp în care se credea că sufletul era deja departe de trup și, ceea ce este mai tragic, chiar în acea zi au plănuit să-L omoare. Noi, creștinii, credem în Isus tocmai pentru că nu a coborât de pe Cruce, ci pentru că a rămas și a ascultat de Tatăl Său. Altfel, omenirea nu ar mai fi mântuită”. Și a adăugat: „Cu toate acestea, Isus a mântuit lumea pe Cruce doar virtual, potențial, deoarece, pentru aceasta, omul trebuie să îndeplinească o condiție necesară: să își ia Crucea și să Îl urmeze”.

În continuarea predicii, părintele a vorbit despre cei care refuză această Cruce a mântuirii lor, „dușmanii Crucii lui Cristos”, așa cum îi numește Sfântul Apostol Paul, spunând că pentru ei Crucea este cel mai mare dușman, pentru că nu le lasă libertatea de a trăi așa cum vor ei. O mică istorioară povestește cum, în timpul Revoluției Franceze, soldații au pătruns în palatul regal și au început să jefuiască și să distrugă. La un moment dat, au dat peste o încăpere încuiată, căreia i-au spart ușa și au descoperit, spre surprinderea lor, capela palatului. Iar în capelă, la altarul cel sfânt, Crucea. În acel moment, cineva a strigat: „Jos șepcile!”. Toți și-au descoperit atunci capul, au îngenuncheat și unul dintre ei a luat cu grijă Crucea și a dus-o într-o casă vecină. Apoi, s-a întors la jefuit. Referindu-se la acest episod, părintele Claudiu a spus: „Prin acest gest, Isus nu îi mai deranja. Puteau să fure și să vandalizeze în liniște. Nici în ziua de azi Crucea nu este tolerată. Lupta împotriva ei este cea mai înverșunată și nu numai din partea masonilor și a ateilor, ci și din partea creștinilor, care, chiar dacă o și poartă la gât sau care vorbesc despre Ea în cercurile de prieteni, în familie, în societate, de fapt, nu o suportă”.

„Trebuie să ne lăsăm răstigniți cu Cristos”, a încheiat părintele Claudiu, „dar nu cu poftele noastre, ci cu inima curată și sinceră. Să fim conștienți că, dacă murim cu Cristos, vom și învia împreună cu El, nu doar în ziua de apoi, ci și în viața de fiecare zi. Crucea să ne fie scutul cu care pornim în lupta cu diavolul, care încearcă în fiecare clipă să ne îndepărteze de Dumnezeu. Și, astfel, să putem spune și noi, asemenea Sfântului Apostol Paul: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni, 2 : 20).

 

Diana Fârte