Predici Tematice Postul Mare (X) – „De Însuși Tatăl părăsit”

Miercuri, 9 aprilie, întreaga noastră biserică s-a cufundat în tăcere. Dar nu una exterioară, ci interioară. Pentru că părintele Claudiu Dumea vorbea, de această dată, despre pustiul din inima lui Isus, atunci când S-a simțit părăsit de Tatăl Ceresc.

În ceea ce privește rolul Tatălui în drama lui Isus, se poate spune că El a fost spectatorul, Cel Care a privit toate scenele, de la trădarea lui Iuda la răstignire și Care, după toate aparențele, nu a intervenit cu nimic pentru salvarea Fiului Său. A permis ca Isus să fie vândut chiar de unul dintre discipolii Lui, să fie prins, dat în mâinile judecătorilor, condamnat la moarte și silit să poarte o cruce incredibil de grea. Însuși Mântuitorul, într-o viziune a Sfântului Bernard, care I-a cerut în rugăciune să afle cea mai mare durere suferită de El în trup în timpul pătimirii, a spus aceste cuvinte: “Eu am avut o rană pe umăr, adâncă de trei degete, lăsând să se vadă trei oase din cauza purtării crucii; această rană mi-a provocat cele mai mari dureri, mai mult decât toate celelalte”. Așadar, nu doar biciurile I-au străpuns carnea Mântuitorului, ci și Crucea, dar mai ales, batjocurile și nerecunoștința mulțimii, în mijlocul căreia a făcut atâtea și atâtea minuni.

“Ce concluzie am putea trage de aici?”, a spus părintele Claudiu. “Că Tatăl a fost un spectator nepăsător, insensibil, indiferent la drama Fiului Său? Nicidecum. Deși ultimele cuvinte ale lui Isus de pe Cruce au fost tocmai acestea: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?»”.

Așa cum am putut afla în continuarea predicii, aceste cuvinte, cele mai dureroase pe care le-a rostit vreodată Mântuitorul, au fost spuse într-un moment îngrozitor de chin și epuizare. Ele provin din primul vers al psalmului 22, care, în limba aramică, sună astfel: “Eloi, Eloi, Lama Sabachthani?” și nu “Eli, Eli, Lama Sabachthani?”, cum a spus Isus. De ce această diferență? Pentru că Isus era atât de sfârșit, încât nu a mai putut să pronunțe cuvintele întregi. Iar aceasta a fost cauza pentru care cei prezenți la răstignire au crezut că îl strigă, de fapt, pe Ilie.

“Așadar, cum a putut Dumnezeu Tatăl să rămână nepăsător? De ce nu a intervenit? Ce fel de Tată este Dumnezeu?”, a întrebat părintele Claudiu. “Cu siguranță, unul care Își iubește atât de mult Fiul, încât este în stare să Îl ofere întregii lumi ca jertfă pentru păcatele ei”. Și a continuat: “Isus a urcat pe Cruce, luând asupra Sa toate păcatele, pentru a le ispăși în Trupul Lui. S-a împlinit, astfel, profeția lui Isaia, care spunea: «El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui; și noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El și prin rănile Lui suntem vindecați» (Isaia, 53 : 4-5).”

Isus a luat asupra Sa, astfel, păcatul cu toate urmările lui. Și care este cea mai groaznică urmare a păcatului? Aceea de a rămâne fără Dumnezeu. Părintele Claudiu le-a lămurit, ulterior, acest aspect credincioșilor aflați în biserică, spunând că, de fapt, nu Dumnezeu îi părăsește pe oameni, ci oamenii sunt cei care Îl părăsesc pe Dumnezeu: “Ei sunt cei care, prin păcat, refuză să asculte de Cuvântul Lui și care, apoi, se trezesc într-o stare de completă dezolare și suferință. Chiar și în Iad, cea mai mare suferință nu este focul, ci aceea de a nu mai avea parte de ocrotirea și mângâierea Tatălui Ceresc. Cel care păcătuiește simte Iadul încă de pe Pământ”, a adăugat el.

În continuare, părintele a vorbit despre suferința lui Dumnezeu Tatăl, făcând comparație cu povestea lui Abraham și a lui Isac și spunând următoarele: “Isac, spre deosebire de Isus, a fost salvat. Dar, înainte de a-și jertfi fiul, Abraham și-a jertfit propria inimă. O tradiție spune chiar că lacrimile care au curs din ochii lui Abraham când îndrepta cuțitul spre inima copilului său au fost încărcate de atâta suferință, încât au topit lama cea ascuțită. La fel s-a întâmplat și cu Dumnezeu. Cuiele bătute în mâinile și picioarele lui Isus au intrat adânc în inima Tatălui, îndurerând-o”.

Așadar, nu trebuie nicidecum să gândim că Dumnezeu a rămas indiferent la suferința Fiului Său. Așa cum a explicat, în continuare, părintele Claudiu și noi avem perioadele noastre de traversare a pustiului interior, în care avem senzația că Dumnezeu ne-a părăsit. Nu mai simțim atunci nicio mângâiere, niciun sprijin, nici la rugăciune, nici în Biserică, nici măcar la Sfânta Împărtășanie. În acele momente, nu Îl mai găsim pe Dumnezeu nicăieri, nici măcar acolo unde știam că e tot timpul prezent, iar acest fapt, conform spuselor părintelui, se datorează unei îndelungate perioade de trăire în păcat. În momentul convertirii, nu mai regăsim acea pace dinainte; dar Dumnezeu este lângă noi. Și, ceea ce este cel mai important, toată această aparentă părăsire are un scop: să ne maturizeze, să ne întărească, să ne facă să înaintăm pe calea sfințeniei. “Dumnezeu nu este nicicând mai prezent decât atunci când îl simțim departe”, a încheiat părintele Claudiu, “și să nu uităm niciodată: Dumnezeu plânge cu cei care plâng”.

 

Diana Fârte