Predici Tematice Postul Mare (IX) – Agonia lui Isus

Vineri, 4 aprilie, părintele Claudiu Dumea a continuat predica din ziua de miercuri, despre intervenția celui rău în planul de mântuire al lui Dumnezeu, însă într-un mod cu totul aparte. După ce a vorbit despre felul în care diavolul a complotat împotriva lui Isus, învrăjbindu-i pe prietenii Lui, întunecând mințile judecătorilor și ale mulțimii și aducându-și victimele la disperare, părintele Claudiu le-a prezentat credincioșilor, de această dată agonia Mântuitorului. Dar nu agonia aceea pe care o știu cu toții, aceea de pe Cruce. Ci aceea în care Isus a asudat sânge. Agonia din Grădina Ghetsimani.

Astfel, părintele a descris cu tristețe chinul prin care a trecut Isus, de îndată ce a fost lăsat singur de ucenici pe Muntele Măslinilor, chin care a reprezentat, pentru Mântuitor, apogeul durerii. „Nici o altă durere nu a fost mai cruntă decât aceasta”, a precizat părintele Claudiu, „și aceasta pentru că, în Grădina Ghetsimani, El a fost martorul tuturor suferințelor omenești. În acele clipe de rugăciune, când Și-a înălțat mintea și sufletul spre Tatăl Ceresc, lui Isus i-au trecut prin față toate păcatele lumii. Toate păcatele care aveau loc, care au fost și care urmau să vină. Păcatele omenirii dintotdeauna. Isus a simțit, atunci, durerea pe care I-o pricinuiau Tatălui toate aceste nelegiuiri și, de atâta durere, trupul lui a început să asude. Dar a asudat sânge”.

Așadar, chinul lui Isus pe Muntele Măslinilor nu a mai cunoscut margini. Biblia ne spune că, “fiind în luptă grea, se ruga și mai fierbinte” (Luca, 22 : 44). Dar ce însemna această luptă? Nu putea fi numai durerea pricinuită de păcatele noastre. Ele treceau înaintea Lui și știa că ele există și vor mai fi, până la sfârșitul lumii. Nu, nu doar acesta a fost motivul luptei. Ci ispita continuă a diavolului din acele clipe.

La acest moment al predicii, părintele Dumea a povestit despre omul de rând, despre cum își trăiește el propria agonie, când simte apropiindu-se clipa morții și a precizat: “Cele mai mari ispite atunci au loc: în ceasul de pe urmă. Atunci diavolul încearcă, pe ultima sută de metri, să câștige sufletele care au credință în Dumnezeu, suflete pe care nu a reușit să le atragă de partea lui în timpul vieții, când erau în putere. În ceasul morții, trupul este slab, plin de durere, de neputință. Omul simte neputința și se înfricoșează. Iar acesta este momentul când diavolul atacă. Îi șoptește la ureche tot felul de lucruri, îi pune în fața ochilor toate păcatele pe care le-a făcut, pe care le-a spovedit, mai devreme sau mai târziu, și, mai apoi, încearcă să îl ducă la deznădejde, la disperare: «Uite ce păcate mari ai făcut! Chiar crezi că Isus te-a iertat? Asemenea fapte nu sunt demne de Rai. Nu o sa ajungi niciodată în Împărăția Cerurilor!». Iar sufletele cele mai slabe cad. De aceea, nu trebuie să ascultăm niciodată șoaptele celui rău. Sacramentul spovezii este sfânt și iartă toate păcatele mărturisite. Chiar și cele mai mari păcate, pentru care credem că nu ne-am căit destul, își găsesc sfârșitul în milostivirea lui Dumnezeu, care nu are margini. Trebuie să avem credință”.

În acest mod a decurs, prin urmare, și agonia lui Isus. Nu doar durerea pricinuită de păcatele noastre L-a făcut să asude sânge, ci și șoaptele continue ale diavolului, care încerca cu orice preț să Îl abată de la planul de mântuire a lumii: „Chiar crezi că vei putea lua asupra ta toate păcatele lumii? Să iei asupra ta păcatul? Vei putea tu oare rezista pedepsei?”. Căci Isus s-a oferit, în rugăciunea Sa, pe Sine, ca ispășire pentru păcatele omenirii. “Iar cuvintele care descriu această scenă”, a adăugat părintele, “sunt tot ale fericitei Anna Katherina Emmerich, cea care a luat parte, în viziunile sale, la dureroasele patimi ale Domnului nostru Isus Cristos.”.

Așadar, noi nu trebuie niciodată să deznădăjduim. Așa cum I-a spus Isus Tatălui, pe Muntele Măslinilor, după ce îngerul I-a oferit paharul suferinței: „Totuși, facă-se nu voia mea, ci a Ta!” (Luca, 22 : 42), așa trebuie și noi să acceptăm cu umilință Crucea ce ni se dă în fiecare zi și, apoi, întăriți de pâinea divină din Sfântul Sacrament, să înaintăm pe calea mântuirii. Deși diavolul încearcă din răsputeri să ne abată de la drumul nostru, trebuie să fim conștienți că vom găsi mereu refugiu în ceea ce Însuși Isus a lăsat pentru noi ca jertfă de ispășire: Preasfântul Lui Trup și Sânge, pe care îl putem primi după o bună și fericită spovadă. Iar apoi, cu suflete curate și pline de lumină, suntem invitați să așteptăm, cu bucurie, clipa Învierii.

 

Diana Fârte