Predici Tematice Postul Mare (VII) – Plânsul naturii

Mulți oameni își imaginează că la moartea lui Isus au fost doar câțiva oameni care L-au jelit: Sfânta Fecioară Maria, ucenicii, femeile miloase, chiar și soldatul care a recunoscut, într-un final, că acesta a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Ei sunt amintiți cu precizie de evangheliști ca făcând parte din acest tablou sumbru al sfârșitului Domnului nostru Isus Cristos pe Pământ, alături de celelalte personaje biblice aflate pe drumul spre Calvar. „Dar a mai fost totuși cineva care a plâns la moartea lui Isus”, a remarcat părintele Claudiu Dumea în această a patra vineri din Postul Mare, „iar acel cineva a fost natura”.

În ceea ce privește rolul naturii în Biblie, acesta este evidențiat încă din Cartea Genezei, când Adam și Eva au păcătuit, iar neascultarea lor a dus la o adevărată contaminare a Edenului; ca urmare, Pământul a început să producă spini și pălămidă.

De asemenea, un al doilea moment important în care natura și-a făcut simțită prezența a fost chiar acela al nașterii lui Isus. În grajdul din Betleem, două animale, boul și măgarul, l-au încălzit pe Prunc cu suflarea lor și, ca o celebrare cosmică a nașterii Mântuitorului, o stea mare a răsărit pe cer și s-a așezat deasupra ieslei.

Dar cum anume s-a manifestat natura la moartea lui Isus? Pentru a ilustra mai bine decorul dezolant al acestei drame, părintele Claudiu a făcut o comparație excelentă cu balada „Miorița”. În versurile ei, păstorului turmei i se aduce la cunoștință de către una dintre mioarele sale că cei doi ciobani care se află împreună cu el “pe-un picior de plai, / pe-o gură de rai” vor să-l omoare. Cu toate acestea, păstorul nu se neliniștește. Ascultând-o pe mioară, el întrevede în planurile celor doi însoțitori voința divină a Creatorului și acceptă cu resemnare curmarea propriei vieți, cerând să i se spună maicii sale îndurerate că va lipsi, pentru că s-a însurat cu „o mândră crăiasă, / a lumii mireasă”. „Moartea este privită aici ca o nuntă cosmică, într-un decor paradisiac, a omului care așteaptă să se reintegreze în natură. Cu toate acestea, pe Calvar nu mai există niciun decor paradisiac. Natura începe să plângă”, a spus părintele Claudiu.

Așadar, colina Calvarului a devenit un loc de doliu. Iar părintele a prezentat în parte, în cadrul predicii, fiecare moment al acestui plâns neîntrerupt al naturii, care, împreună cu oamenii, Îl jelea și ea pe Mântuitorul răstignit pe Cruce.

„În primul rând, pe la ceasul al șaselea”, a început părintele, „s-a făcut întuneric peste tot Pământul până la ceasul al nouălea. Evanghelistul Marcu precizează exact acest lucru, aceste trei ore întregi în care soarele de pe Cer a fost complet acoperit. Isus a strigat atunci: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?». Iar întreaga natură, ca un răspuns la dezolarea și pustiul din inima Lui, a hotărât să se închidă. Omul când moare este singur, oricâte persoane ar fi atunci în jurul lui. El intră singur în acel tunel întunecos, la capătul căruia se află veșnicia. Ce ne putem imagina mai oribil decât moartea?”.

Așadar, conform Bibliei, dar și istoriei, soarele s-a întunecat pentru trei ore, iar acest întuneric lugubru a fost observat până la Roma. Teologul Tertullian, în cartea sa „Appologeticum”, din anul 200, le cere cititorilor săi să caute în arhive, pentru a cerceta mai îndeaproape acest fenomen. Ce s-a întâmplat, de fapt, atunci? Unii autori spun că a fost o eclipsă de Soare, dar eclipsele nu durează niciodată trei ore, ci maxim trei-patru minute. Iar istoricii afirmă că, la moartea lui Isus, soarele și-a pierdut din căldură cu patru mii de grade.

De asemenea, există oameni de știință care susțin că fenomenul s-a datorat unei puternice furtuni de nisip, provocate de vântul Sirotor, care bate în aprilie dinspre sud în Ierusalim, furtună care poate dura până la câteva ore.

“Totuși, simbolismul acestui fenomen este cel mai important și nu cauza lui”, a precizat părintele, “iar acesta este: intrarea naturii în doliu. A fost un semn că timpurile escatologice au venit. S-au împlinit, astfel, cuvintele profetului Amos: «În ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi face să asfințească soarele la amiază și voi întuneca Pământul în amiaza mare!» (Amos 8, 9). Iar profetul Zaharia a continuat: «În ziua aceea nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută doar de Domnul; nu va fi nici zi, nici noapte!» (Zaharia 14, 6-7)”.

Un al doilea moment important al plânsului naturii a fost, de asemenea, cel care a urmat strigătului lui Cristos. De îndată ce Isus și-a dat duhul, “perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt în două, de sus până jos” (Mc 15, 37), semn ce prevestea distrugerea templului din Ierusalim. “Simbolul acestui fenomen este că, de acum, singurul trup adevărat va fi cel al lui Cristos mort și înviat”, a spus părintele Claudiu, “căci perdeaua separa o încăpere în care doar Marele Preot putea să intre, și aceasta doar o dată pe an. Acum, pentru că s-a sfâșiat, templul este deschis pentru toți. Toate popoarele vor putea intra și contempla templul Trupului lui Cristos din Sfântul Sacrament”.

Iar un al treilea moment important al plânsului naturii a fost cutremurul de pământ, cel care a făcut ca stâncile să se despice și pe locul unde a fost pusă Crucea să se întrevadă o mare crăpătură în stâncă. Cei care merg în pelerinaj la Sfântul Mormânt, o pot observa îndeaproape, întrucât aceasta are o lungime de 1.70 m. și o lățime de 25 cm. Crăpătura a săpat, de asemenea, o grotă care intră în muntele Calvar, denumită “Capela lui Adam”, deoarece se presupune că sângele lui Isus, în momentul răstignirii, a curs prin fisură direct pe craniul lui Adam, ale cărui oseminte au fost depuse acolo de către fiii lui Noe. “El a fost primul care a beneficiat de Sfântul Sânge al Mântuitorului”, a spus părintele, “iar aceasta exprimă în mod simbolic coborârea lui Isus în Iad după Înviere, acolo unde așteptau sufletele drepților din Vechiul Testament, pe care le-a condus în Paradis. Adam a fost scos primul din locuința morților”.

Așadar, acesta a fost decorul morții lui Isus. Nu un decor paradisiac, nu o atmosferă de liniște, ci un zbucium neîntrerupt al naturii în fața grozăviei ce se petrecea în acel moment: murea Însuși Fiul lui Dumnezeu. Părintele Claudiu a prezentat, pe larg, această durere a lumii și, la finalul predicii, a dat ultimele sfaturi credincioșilor aflați în biserică: “În aceste zile ale Postului Mare, privirile noastre trebuie să fie mereu îndreptate spre Cristos pe Cruce. Dacă natura a plâns, cu ce sentimente ar trebui să privim scena execuției? Trebuie să fim în doliu și să ne însușim sentimentele soldaților care L-au recunoscut, în cele din urmă, pe Isus; sau ale mulțimii care întâi a strigat: «Răstignește-l!», dar care mai apoi s-a întors în cetate bătându-se cu pumnii în piept. Să nu fim mai nesimțitori privindu-L pe Isus decât soarele sau decât Pământul sau să nu fim mai împietriți decât stâncile care s-au despicat. Ci să spunem și noi, împreună cu soldații: «Acesta cu adevărat era Fiul lui Dumnezeu»”.

 

Diana Fârte