Predici Tematice Postul Mare (VI) – Judecătorii

Miercuri, 26 martie, după ce a vorbit în predica anterioară despre martorii mincinoși și despre cum vorbele lor neîntemeiate L-au dus la moarte pe Isus, părintele Claudiu Dumea i-a prezentat credincioșilor din biserica noastră pe adevărații instigatori, pe cei de la care a pornit toată această mascaradă de proces: judecătorii.

În ceea ce privește rolul acestor personaje intrigante, el este bine evidențiat încă de la episodul învierii lui Lazăr. În acea zi, povestește Biblia, ca urmare a celor văzute și întâmplate în Betania, judecătorii care au văzut minunea petrecându-se sub ochii lor au luat hotărârea să Îl ucidă pe Isus. Părintele Claudiu a făcut și de această dată o comparație cu procesele din timpul comunismului, printre care se află și cel al soților Ceaușescu, a căror sentință la moarte a fost stabilită dinainte de către cele două mari puteri ale lumii din acele vremuri: URSS și SUA.

Revenind la Sfânta Scriptură, părintele a repetat cu durere în fața credincioșilor cuvintele evanghelistului Matei, care prezintă cu exactitate schimbul de replici între judecători și Isus din timpul interogatoriului: „Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: «A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?» Ei au răspuns: «Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea. »Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit” (Mt, 26:65-67). „Isus nu a avut niciun avocat”, a remarcat, cu tristețe, părintele Claudiu, “și nici nu a trecut prin regulile obișnuite ale unui proces. Odată rostită sentința, ar fi trebuit să se treacă direct la executare, și anume: omorârea cu pietre. În schimb, judecătorii nu l-au executat imediat. De ce? Pentru că erau lași”. Ce înseamnă aceste cuvinte?

În primul rând, Isus avea mulți admiratori. Mulți îl iubeau, pentru predicile Lui și pentru minunile pe care le făcuse, astfel încât judecătorii se temeau de popor. Așadar, au utilizat un tertip: nu l-au executat ei pe Isus, ci l-au târât la palatul lui Pilat, pentru a fi condamnat de romani. “Au vrut să scape de răspundere”, a explicat părintele. Dar Pilat și-a dat seama imediat că Isus este nevinovat: „Nu găsesc nicio vină în omul acesta” (Lc, 23).

Astfel, Pilat L-a înapoiat judecătorilor, cerându-le să-L omoare ei. Auzind aceasta, ei au mințit, spunând că nu au voie să omoare pe nimeni. Și văzând că Pilat e de neînduplecat, chiar și în urma acestei declarații, au recurs la un nou șiretlic: au schimbat capetele de acuzare. În vremurile acelea, romanii își dădeau oamenii pe mâna guvernatorului doar dacă delictele erau de ordin politic, spre exemplu, dacă cineva se proclama pe sine rege sau dacă nu își plătea birul, niciodată pe motive religioase. Judecătorii i-au spus, așadar, lui Pilat: „Pe omul acesta l-am văzut instigând oamenii la răscoală, proclamând să nu se plătească bir Cezarului și s-a proclamat pe sine rege” (Mt 17,27). Iar Pilat s-a speriat, pentru că evreii pârâcioși s-ar fi dus direct la împărat și el și-ar fi pierdut astfel postul, poate chiar și viața.

“Cine erau acești judecători?”, a întrebat, ulterior, părintele Claudiu, începând, cu această ocazie, să ilustreze câteva aspecte importante ale tagmei preoțești din acea vreme. “Ei nu erau nimic altceva decât mai-marii templului. Pe atunci, Sinedriul era format din șaptezeci și una de persoane, printre care se aflau căpeteniile preoțești, cărturari și bătrâni, în frunte cu Marele Preot. Marele Preot deținea toate puterile asupra poporului evreu. Dar, în ciuda acestei influențe supreme, toți acești membri ai Sinedriului aveau o reputație foarte proastă. Istoricii îi descriu cât se poate de concludent: «Erau vicleni, necinstiți, lacomi, mari afaceriști, ipocriți, corupți și corupători»”.

Astfel, în acele timpuri, doi mari preoți erau în fruntea Sinedriului: Ana și Caiafa, ginerele lui. Având în vedere că această funcție era ocupată, de fiecare dată, cu bani, niciunul nu stătea mai mult de un an; mereu veneau alții care dădeau mai mult și îi înlocuiau. Dar Caiafa avea o înțelegere cu Pilat, ca să-i plătească periodic o sumă importantă și să rămână acolo.

Părintele Claudiu a dat în acest sens un exemplu: cel al mănăstirii de la Marea Moartă. Acolo s-a refugiat, pe vremea lui Isus, un grup de preoți, care nu mai suportau necredința, minciuna și corupția din templul din Ierusalim. Unul dintre ei, referindu-se la Marele Preot, spunea: “De cum a intrat în funcție, a uitat de Dumnezeu”. “Iar un lucru extrem de trist din drama lui Isus a fost acesta: că a fost judecat tocmai de reprezentanții lui Dumnezeu pe Pământ”, a constatat părintele Claudiu.

În continuare, părintele a prezentat, cu emoție, rolul preotului, nu numai în biserică, ci și în societate, exemplificând, prin comparații, diferitele lui privilegii, acordate de Dumezeu: „El este înzestrat cu haruri de care nici îngerii, nici Sfânta Fecioară Maria nu s-au învrednicit. Îngerii nu iartă păcatele, iar Sfânta Fecioară Maria L-a născut doar o singură dată pe Isus. Dar preotul Îl naște în fiecare zi, la altar”. Și, încheind, a remarcat cu durere: “Cele mai mari tragedii din Biserică au fost provocate de preoți, nu de laici: Marea Schismă a avut loc din cauza a doi arhierei de la Constantinopol; protestantismul a luat naștere printr-un călugăr catolic, Martin Luther. Noi cerem ca preoții să facă rugăciuni pentru noi, dar ei sunt cei care au cea mai mare nevoie de rugăciuni. Noi suntem mai ispitiți de diavoli decât credincioșii obișnuiți. Așadar, rugați-vă pentru preoți! Mântuitorul a spus: «Voi bate păstorul și turma lui se va risipi». Să nu lăsăm acest lucru să se întâmple”.

 

Diana Fârte