Iaşi-Sighet: Pelerinaj la Memorialul Durerii şi la Cimitirul Săracilor

ineri, 11 mai 2012, un grup de 44 de credincioşi din Iaşi, însoţiţi de părintele Petru Sescu, paroh la Parohia “Sfânta Tereza a Pruncului Isus” din Iaşi, la iniţiativa căruia s-a organizat acest pelerinaj, au pornit spre Sighetu Marmaţiei, la Memorialul Durerii şi la Cimitirul Săracilor, pentru a se ruga şi pentru a aduce un pios omagiu aceluia care a fost episcop de Iaşi, Anton Durcovici.

PS Durcovici, care a fost ales de Dumnezeu pentru a-i fi slujitor, a apărat Biserica lui Cristos, turma care i-a fost încredinţată cu preţul vieţii. A preferat înjosirea, batjocura, dispreţul, loviturile şi tratamentul cumplit la care l-au supus torţionarii săi, pentru ca noi, fii lui spirituali de astăzi, să facem parte încă din Biserica vie a lui Cristos. Martorii spun că atât de cumplit a fost bătut, încât nu i se mai putea recunoaşte faţa. Ne este greu şi numai să ne imaginăm astăzi ce a putut trăi în acei ani negri ai detenţie. Şi-a dat viaţa asemenea lui Isus, a fost bătut, scuipat, dezbrăcat, dispreţuit, tratat ca ultimul om sau chiar mai puţin de atât, înfometat şi însetat pentru ca noi toţi, astăzi, să ne putem bucura că suntem şi vom rămâne una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică.

A fost torturat pentru că nu a acceptat să devină “Iuda” zilelor noastre. A fost torturat pentru că Dumnezeu era stăpânul sufletului său, speranţa, iubirea, adevărul şi viaţa. A fost torturat pentru că gura lui nu a acceptat să tacă, mărturisindu-şi credinţa chiar şi în acei ani negri de prigoană ai Bisericii şi mai apoi în acel timp al detenţiei, prin tot ceea ce a spus şi prin tot ceea ce a trăit.

A fost torturat pentru că a luptat până la capăt ca Dumnezeu să fie cunoscut şi iubit, pentru că nu şi-a părăsit turma, deşi a avut posibilitatea s-o facă. Iubirea de aproapele şi speranţa că Dumnezeu răsplăteşte toată suferinţa îndurată din dragoste pentru el l-au făcut să trăiască şi să moară ca un sfânt. Ştia că va muri, dar speranţa că într-o zi acest popor va avea parte de lumina învierii a fost crezul său. Ultimele sale cuvinte, deşi puţin diferite, seamănă atât de mult cu ale lui Isus: “Mor de foame şi de sete…”.

De aceea, noi toţi avem obligaţia morală să ne rugăm bunului Dumnezeu pentru beatificarea acestui suflet sfânt, pentru ridicarea lui la cinstea altarelor. Avem nevoie cu toţii să ştim, să cunoaştem şi să avem ca model viaţa acestui om, care ne-a arătat prin exemplul său ce înseamnă să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, ce înseamnă să-ţi trăieşti credinţa, ce înseamnă să-l lauzi pe Dumnezeu chiar şi în cele mai întunecate clipe, ce înseamnă să-ţi trăieşti viaţa aducând lumină acolo unde din punct de vedere uman nu mai este nimic de făcut. Să vezi lumina de la capătul tunelului chiar şi atunci când însuşi tunelul pare că este o fantasmă.

Vineri seara, cei care au avut posibilitatea, au participat la frumoasa şi deosebita adoraţie care a avut loc în spaţiul special amenajat pentru rugăciune, din clădirea Memorialului. A doua zi, la ora 8.30, am avut şansa de a vizita acest spaţiu al suferinţei şi al durerii. Locul unde poţi descoperi adevărul despre perioada în care mulţi dintre noi au trăit, dar fără a o cunoaşte.

Întâmpinaţi de o înregistrare audio a vocii doamnei Ana Blandiana, am fost ajutaţi să ne facem o idee despre ceea ce urma să vizităm. Am aflat că, în anul 1993, Fundaţia Academia Civică a preluat clădirea fostei închisori şi – după o muncă titanică, până în anul 2000 – s-a realizat ceea ce noi vizităm astăzi. Fiecare celulă a devenit o mică sală de muzeu, purtând un nume distinct şi prezentând cronologic toate temele represiunii comuniste. Ceea ce însă nu se poate vedea cu ochii trupului putem vedea cu ochii sufletului.

Am descoperit la Sighet un univers al suferinţei. Şi fiecare atom al acestui univers ascunde în sine un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar care îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie. Te cutremuri privind sutele de cazuri. Fixând un singur chip înţelegi suferinţa, chinul, infernul pe care l-au trăit între acele ziduri. Păşind în tăcere, parcă auzi gemetele de durere fizică şi sufletească ale fiecăruia în parte. Emoţii intense au pus stăpânire pe inimile şi sufletele noastre… Ne-am oprit în mod special la celula neagră (celula de pedeapsă), cea în care ep. Anton Durcovici a trecut la viaţa veşnică. Acolo unde acest om sfânt a adus Domnului ultima şi cea mai preţioasă jertfă a viaţii sale. Am păşit cu grijă şi aleasă preţuire, meditând fiecare în tăcere la suferinţa celor care erau aruncaţi în acel spaţiu pentru a muri singuri şi părăsiţi. Am privit acele lanţuri şi acele cătuşe din mijlocul celulei…, care mai purtau încă amintirea suferinţelor cumplite ale acelor muribunzi. Ne-am rugat şi am cântat împreună un requiem, arătând prin aceasta episcopului Anton Durcovici că nu-l vom uita niciodată şi că vom cinsti mereu amintirea fiinţei sale. Apoi am vizitat capela şi curtea interioară a închisorii. Lumânările pe care le-am aprins în cinstea celor răposaţi ridicau către cer rugăciunile noastre mute, trăirile care-şi făcuse loc în mintea şi inima fiecăruia dintre noi. Simţeam că singurele cuvinte care se potriveau în acel moment erau: Iartă-ne, Doamne, iartă-l pe poporul tău şi în veci nu te supăra pe noi.

Am descoperit într-o celulă multe poezii, cu autor necunoscut…, dar care prin conţinutul lor au reuşit să ne facă să descoperim tot chinul, zbuciumul, lupta şi suferinţele cumplite prin care au trecut trupurile şi sufletele acestor oameni. Dar toate aceste chinuri nu au reuşit să-i facă să renunţe la acela care este şi va rămâne mereu iubire.

Spun acest lucru pentru că pe unul din pereţi era afişată următoarea mărturie:

“Nu ştiu cine făcea parte din comisie, nu ştiu la ce întrebări trebuia să răspund, dar ştiu că încercam să termin rugăciunea «Tatăl Nostru», şi nu mai ştiam cuvintele…, mintea mea devenise o mare pată întunecată…”.

De câtă suferinţă este nevoie ca să uiţi prima rugăciune aşezată pe buzele unui om din fragedă copilărie? De câtă suferinţă este nevoie ca să uiţi rugăciunea care face parte din fiinţa noastră umană? Greu, foarte greu de dat un răspuns, nu putem spune decât: Iartă-ne, Doamne, iartă-l pe poporul tău şi în veci nu te supăra pe noi.

Timpul s-a scurs repede, iar cele 60 de minute au fost prea puţine pentru a putea parcurge atent fiecare celulă, dar sentimentele pe care le-am trăit aici nu le vom uita niciodată. Când am privit spre ceas, era deja timpul pentru procesiunea, care la ora 9.30 pornea spre locul unde cei care au murit în acest loc de exterminare au fost în mare taină ascunşi în gropi comune ştiute doar de cei care au avut ordin să le facă. Ne-am alăturat şi noi acestei procesiuni, am parcurs cu toţii drumul spre acest loc, care acum este un spaţiu gol pe care creşte iarba…, o iarbă de un verde crud, proaspăt cosită. Am păşit cu mare grijă şi compasiune pe acest pământ sfânt stropit cu sângele nevinovat al martirilor zilelor noastre. Un foişor care a fost folosit ca altar pentru celebrarea sfintei Liturghii în rit bizantin era singurul lucru care parcă striga tuturor: “Suntem aici, să nu ne uitaţi niciodată!” O mare mulţime de credincioşi veniţi de pretutindeni, persoane consacrate şi mulţi preoţi au participat la această comemorare. Sfânta Spovadă şi sfânta Împărtăşanie au fost modul suprem prin care cei prezenţi au putut să-şi aducă omagiul lor şi veşnica recunoştinţă. La sfârşit toţi cei pregătiţi au primit sfânta Împărtăşanie cu pâine şi vin. Personal am simţit parfumul şi aroma vinului care acoperea întru-totul gustul pâinii. Şi în acel moment gândul a zburat la jertfa şi sângele martirilor Bisericii noastre, m-am gândit că sângele lor de martiri ai credinţei a contribuit la parfumul şi aroma vinului din acel potir, transformat în sângele Domnului nostru Isus Cristos.

Nu voi putea uita niciodată experienţele trăite în acest pelerinaj.

După terminarea sfintei Liturghii am fost cu toţii invitaţi să gustăm din bunătăţile pregătite de credincioşii greco-catolici din Sighet. Am fost plăcut impresionaţi de ospitalitatea şi generozitatea lor, de deschiderea şi iubirea lor faţă de aproapele. Aceste momente plăcute trăite în prezenţa lor ne-au dat speranţa că sacrificiul înaintaşilor noştri nu a fost zadarnic, că acest grâu îngropat în ascuns sub brazdă întunecată a dat roade bogate de bunătate, pace, bucurie, înţelegere şi lumină. Am trăit o experienţă inedită, constatând cu uimire cât de bine şi frumos pot trăi oameni de diferite naţionalităţi şi confesiuni dacă au în comun iubirea lui Dumnezeu.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest timp de cunoaştere şi har.

A consemnat, Mariana Ifrim

Când spui Sighet, te gândeşti la suferinţă, la durere, la uitare.

Acest pelerinaj a fost ca o aducere aminte. Toţi martirii noştri, toţi cei care au murit pentru credinţă trebuie să aibă rădăcini adânci în memoria noastră.

Am beneficiat de ospitalitatea deosebită a familiilor din localitate. Familia la care am fost cazată a trăit istoria. Am aflat cum bunica familiei a reuşit să scape de puşcărie. Familia ei era greco-catolică. Comuniştii nu-ţi dădeau posibilitatea să alegi. Era ortodoxism sau închisoare. Doamna era în biserică cu un prunc în braţe în momentul când au venit comuniştii cu listele la semnat pentru abandonarea credinţei; a reuşit să găsească un loc în casa Domnului, să se ascundă până la plecarea lor. Aşa a reuşit să-şi ducă credinţa mai departe, a continuat ca romano-catolică. A crescut şapte băieţi în credinţa lui Dumnezeu, fiind în permanenţă aproape de ei.

A consemnat, Ana Doboş

În acest pelerinaj m-au impresionat în primul rând organizarea şi faptul că m-am simţit ca într-o familie.

Am simţit puternice emoţii pentru înaintaşii noştri care au luptat pentru ca noi să avem libertate în trăirea credinţei.

Nu voi uita toată viaţa ospitalitatea şi exemplul de credinţă între naţionalităţi şi confesiuni diferite.

A consemnat, Maria Martoncă

Pelerinajul de la Sighet m-a ajutat să dau sens suferinţei şi să apreciez suferinţa celor care au murit cu demnitate pentru a-şi apăra credinţa lor şi a celor care i-au urmat. Vineri seara am avut ocazia de a participa la câteva momente de adoraţie pe holul închisorii. De-o parte şi de alta, celulele tăcute parcă ne aduceau înapoi din timp suferinţele celor care le-au ,,locuit”. Corul tinerilor de la Facultatea de Teologie din Iaşi şi un recital instrumental al celor de la Cluj au amânat sfânta Liturghie greco-catolică şi adoraţia euharistică. M-a impresionat profund celula ,,Neagra”, cu lanţurile prinse în beton în mijlocul celulei, fără lumină, fără geamuri într-un întuneric total unde episcopul nostru Anton Durcovici şi-a petrecut ultimele clipe pe acest pământ în suferinţă, frig, foame şi mizerie…, asemănându-se cu Cristos. Mă gândeam că dacă ar vorbi aceste lanţuri cât sânge au văzut curgând pe aici… pentru ca noi să putem fi liberi. În curtea închisorii ,,Cortegiul sacrificaţilor” a fost foarte sugestiv, cele 18 siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul. Fiecare transmitea stări diferite de reacţie la suferinţă, care implorau mila de la Dumnezeu, care păreau să întrebe: “De ce eu?”

A consemnat, Damian Bejan