Pelerini la Sanctuarul marian de la Cacica

Anul acesta am făcut pelerinajul la Cacica împreună cu parohia mea de la Biserica „Sfânta Tereza a pruncului Isus”. Aproape 40 de creştini din parohie şi nu numai, însoţiţi de parohul nostru pr. Petru Sescu şi de sora Cecilia Dămoc, ne-am îndreptat către  sanctuarul marian, care adună în fiecare an mii de creştini veniţi de pretutindeni.

Am avut-o drept călăuză spirituală pe însăşi Maria, ne-am rugat ei cu bucuria inimii şi cu speranţa de a o întâlni acasă la ea şi de a găsi refugiu în braţele ei protectoare de mamă.

M-a bucurat să văd în grupul din care făceam parte mulţi copii, persoane în vârstă, tineri, familii. Mulţi dintre noi treceam prin diverse încercări, boli ale trupului sau ale sufletului şi căutam să ne vindecăm aceste răni prin intervenţia divină a Mariei.

În acest pelerinaj am însoţit o mamă cu un copil de numai 11 ani, care s-a născut cu grave probleme de sănătate şi care în toţi aceşti ani a făcut diferite intervenţii chirurgicale pentru a putea continua să trăiască. Fetiţa era aproape oarbă, dar entuziasmul şi dorinţa ei de a merge la Cacica ne-a contaminat pe mulţi dintre noi. Micuţa Larisa a participat la toate Sfintele Liturghii împreună cu noi, la Adoraţie, la Sfântul Rozariu, la Calea Crucii, noaptea de la orele 22 până la miezul nopţii a mers împreună cu noi în procesiune, trăgându-şi uşor piciorul care suferea şi care trebuie operat de urgenţă. O voinţă ieşită din comun care poate fi exemplu demn de urmat multora dintre noi, adulţii, care ne împotmolim din nimic şi renunţăm la luptă atunci când suntem încercaţi. Avem de învăţat de la copii.

Am fost deseori la Cacica, încă din adolescenţă, dar acum am perceput şi trăit altfel acest pelerinaj, pentru că mergeam purtând cu mine o cruce grea şi o suferinţă pe care numai Dumnezeu o ştia cu adevărat.

Când am ajuns acolo şi am văzut marea de oameni veniţi s-o salute pe Fecioara Maria şi să i se roage, sufletul mi s-a umplut de bucurie, fericire şi pace. În preajma sanctuarului s-au adunat din toată România, dar şi din alte părţi ale lumii, foarte mulţi creştini.

Erau bătrâni cu feţele brăzdate de riduri aşternute de încercări şi suferinţe numai de ei ştiute şi de Dumnezeu. Erau părinţi cu copiii lor, veniţi de departe, care stăteau în picioare, dar pe chipurile lor nu se citea oboseala, ci bucuria de a fi împreună cu Maria. Erau adolescenţi, care au venit să se abandoneze în braţele Mariei, obosiţi poate de lumea care îi devora. Erau foarte mulţi oameni în scaune cu rotile, sau încercaţi de boli grele şi mistuitoare, care au venit la mama lor ca să le dea putere şi să-i întărească în credinţă.

Erau păstorii noştri care ne aşteptau.

A venit s-o salute pe Maria şi Excelenţa Sa Miguel Maury Buendía, nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova. La sosirea lui toţi preoţii împreună cu păstorii noştri, PS Petru Gherghel şi PS. Aurel Percă l-au aşteptat la statuia sfântului Ioan Paul al II-lea, unde PS. Petru Gherghel i-a urat bun venit. Creştinii l-au înconjurat şi l-au primit cu entuziasm.

O mare de preoţi şi de surori care au venit să se roage pentru noi şi pentru întreaga lume. Cât priveai cu ochii în jur era plin de oameni. Pajiştile din jurul sanctuarului erau arhipline. Mi se părea că trăiesc în alte timpuri, dintru începuturi, când lumea îl urma pe Isus peste tot ca să-l asculte. Isus era cel care le hrănea sufletul şi trupul. Cu el se simţeau în siguranţă.

Acum această mare de oameni venea la mama lui acasă, să îngenuncheze cu smerenie şi recunoştinţă în faţa ei. Purtam cu noi multe răni, suferinţe, deziluzii şi aveam nevoie de ajutorul divin, de vindecare şi de alinare ca să putem înainta în larg. O căutam pe Maria aşa cum un copil flămând caută sânul mamei sale privind-o în ochi cu bucurie şi duioşie. Maria ne aştepta pe toţi cu braţele deschise.

 

 

În Evanghelia după Sfântul Luca Isus adresează această întrebare:

„Dar când va veni Fiul Omului va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca, 18,8).

 

Câtă amărăciune trebuie să fi fost în inima lui Isus atunci când punea această întrebare discipolilor care îl ascultau. Isus ştia că mulţi dintre oameni trăiau în afara lui Dumnezeu, în afara legii iubirii şi semănau în lume discordie, ură, suferinţă.

Sunt multe mesaje pe care Isus Cristos ni le transmite în parabolele sale, avertismente, sfaturi. Ascultându-l cu atenţie n-ar trebui să ne mire că tot răul care pare să domine lumea a existat dintru începuturi. Suferinţa şi moartea celui trimis de Dumnezeu să ne salveze, sunt o supremă dovadă în acest sens. Răul pare că devorează o lume care se obstinează să nu creadă în Dumnezeu, să-l urmeze cu adevărat. Suntem confuzi, cuprinşi de îndoială şi, asemenea lui Petru, nu avem curajul până la sfârşit să mergem pe apă, cu privirea aţintită la Cristos. Ne este teamă, iar teama nu face decât să ne scufunde şi mai mult în păcat, teama seamănă neîncredere, întuneric, nefericire. Teama este o victorie a celui rău.

Isus parcă se întreabă pe sine, dar întrebarea este adresată şi fiecăruia dintre noi, peste bolta timpurilor. Mărturisesc că şi mie îmi lăsa un gust amar această întrebare la care nu ştiam cu certitudine să dau un răspuns.

Şi totuşi eu cred că astăzi, după peste 2000 de ani de la venirea lui Isus pe pământ, un răspuns poate fi dat. Şi nu unul negativ.

Pelerinajele la care am avut privilegiul să particip în cei 60 de ani de viaţă m-au ajutat să găsesc răspuns la întrebarea Domnului nostru Isus Cristos.

Noi, creştinii, ştim că Dumnezeu este cel care ne caută mereu, bate cu stăruinţă la poarta inimii noastre şi de multe ori nu i se deschide. Dar el nu renunţă, căci nimeni nu este atât de perseverent şi constant în iubire ca Dumnezeu. Se întâmplă uneori să mergem şi noi în căutarea lui Dumnezeu iar pelerinajul este un mod de a-l întâlni pe Dumnezeu şi pe slujitorii săi la ei acasă, în biserici, în sanctuare, în locurile unde s-au născut şi au trăit.

 

De ce mergem în pelerinaj la Maria străbătând deseori zeci de kilometri pe jos, uneori desculţi, dar şi despuiaţi de orgolii, încercând să fim mai smeriţi, mai buni, mai curaţi la suflet?

De unde porneşte această dorinţă de a o saluta pe Maria acasă la ea, indiferent în ce colţ al lumii s-ar afla?

Este această dorinţă doar o simplă curiozitate sau aventură? Sau ceva mai mult?

Maria nu este numai o slujitoare smerită a lui Dumnezeu, care s-a supus planului divin fără reţinere sau îndoială, dar ea este şi mama noastră spirituală. Nu vom reuşi niciodată să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru că, acolo pe cruce, în suferinţă şi agonie, ne-a oferit-o ca mamă, prin apostolul Ioan, fiecăruia dintre noi, pe propria sa mamă.

Într-o lume atât de incertă avem nevoie de siguranţă, de un reazem spiritual.

Un copil se simte cu adevărat în siguranţă doar la sânul mamei lui. Fecioara Maria ne dă această siguranţă, simţim protecţia şi prezenţa ei divină în viaţa noastră.

A merge la ea acasă este o chemare interioară, o sete de iubire maternă cum numai ea, ca mamă care a suferit, ştie să o ofere şi să o reverse asupra noastră. Maria ne cheamă la ea, ne aşteaptă, ne surâde cu bunătate, ne încurajează să-l ascultăm şi să-l urmăm pe Fiul ei.

Milioanele de pelerini, care de secole, neobosiţi, o caută pe Maria, sunt încă o dovadă grăitoare că există credinţă şi va exista mereu, chiar dacă obstacolele ni se aştern pe cale, iar tentaţiile acestei lumi fac încă multe victime.

Există credinţă, există iubire, există speranţă.

 

Da, Doamne, îndrăznesc să răspund la această întrebare a ta, cu smerenie şi iubire, stând la picioarele crucii tale alături de Maria, purtându-mi crucea ca pe o dulce povară, da, când vei veni pe pământ, în ciuda a tot ce se întâmplă rău în lume, Tu vei găsi credinţă, pentru că există iubire.

Este iubirea pe care tu ne-ai lăsat-o moştenire, care poate transforma şi firul de neghină în spic de grâu. Iubirea pe care adevăraţii tăi slujitori o transmit lumii întregi. Iubirea care dă roade peste tot în lume, care ne întoarce la tine pentru că oricât de păcătoşi am fi tu ne aştepţi şi ne ierţi.

Apasati aici pentru albumul foto