Rugăciunea sfințește viața omului

„Cetatea Ierusalimului are o formă oarecum dreptunghiulară; în părțile sale, se află câte o vale adâncă. În partea de răsărit: Valea Cedronului, spre care dă Poarta Leilor sau Poarta de Aur, ce se spune că se va deschide când va veni Mesia. Iar de cealaltă parte a Văii Cedron se află Ghetsimani”. Cu aceste coordonate geografice, părintele predicator Iosif Dorcu a dorit să ne introducă, treptat, în universul Țării Sfinte, pe care Isus a vizitat-o în drumul spre Cer, iar întreaga liturghie, la care celebrant principal a fost părintele Iosif Iacob, s-a construit în jurul unei realități care s-a petrecut tocmai acolo, pe unul din dealurile ce înconjoară acele văi și care reprezintă un punct esențial, atât în cursul patimilor lui Isus, cât și în viața noastră: rugăciunea din grădina Ghetsimani.

La această a șasea celebrare din timpul misiunilor populare, părintele Dorcu a încercat să ne prezinte rolul respectivei scene în istoria creștinismului, oferind, în primul rând, câteva imagini sugestive, care să contureze tabloul: „În acea grădină, se află și astăzi niște măslini imenși, foarte groși, despre care se spune că au aproape două mii de ani. Alături, e o bazilică, de culoare mov, pentru a le inspira celor care intră atmosfera de suferință. Iar în fața altarului este chiar autentica piatră pe care se spune că Isus a asudat sânge”. Acolo, se pare că au început toate suferințele lui Isus, fiind un loc vizitat des de El, întrucât îl alesese și cu ceva timp în urmă, pentru a plânge soarta templului din Ierusalim. În Ghetsimani, Isus Și-a început pătimirea, după ce, cu doar câteva minute înainte, luase o masă sfântă, împreună cu apostolii Săi, la Cina cea de Taină; aceiași apostoli care, în aceste momente, L-au părăsit, cei trei care au mai rămas găsind în rugăciunea lui Isus un bun prilej să doarmă. „Cum poți să dormi când vezi că Isus este trădat?”, s-a întrebat părintele Dorcu. Dar, pe lângă suferința de a Se vedea părăsit de prieteni și ignorat de puținii care au mai stat, Isus primește și o altă lovitură: trădarea lui Iuda, sărutul mincinos, prin care, în loc să fie apreciat, este dat fără tăgadă pe mâna soldaților. „Astfel, a fost distrus un gest uman de mare tandrețe”, s-a întristat părintele.

Un alt aspect prezentat la acest început de predică a fost asudarea lui Isus, care, trecând prin groaznice chinuri lăuntrice, este întărit de un înger: „Rugăciunea către Tatăl: «Dacă se poate, îndepărtează de la mine paharul acesta, dar nu voia Mea să fie, ci voia Ta» (Mc 14, 36) nu a fost făcută pentru că Isus nu se simțea în stare să îndure acele chinuri, ci pentru că a vrut să îi arate omului care se îndreaptă spre moarte că și El simte frică în asemenea situații, dar că salvarea și mângâierea le caută, în primul rând, la Tatăl. Iar legătura cu Tatăl se stabilește prin rugăciune”.

Continuând, părintele ne-a adresat o întrebare-capcană: „Cât timp petreceți dintr-o zi în rugăciune?”. În biserică, s-a instalat o adâncă tăcere. „Astăzi, a devenit un laitmotiv expresia «Nu am timp să mă rog», a remarcat el. Se spune că azi există multe crize: criza economică, criza politică, criza socială…dar mai este una mare, despre care se evită să se vorbească: criza de rugăciune”. Părintele a adăugat că, dacă ar aborda-o mai des, oamenii ar înțelege că rugăciunea nu subjugă, ci salvează, iar roadele ei pot fi oferite nu numai pentru vindecarea noastră și a celor din jur, ci și a întregii lumi, doborâtă de suferință. Chiar și cel mai bolnav om, care încă e conștient, își poate oferi rugăciunea, pentru a contribui la tezaurul Bisericii. Și, mai important, nicio rugăciune nu se pierde. Ea trăiește și se păstrează undeva, în spiritualitatea colectivă, urmând ca, la timpul potrivit, să răsară și să acorde viață.

În acest sens, părintele ne-a povestit o întâmplare minunată, trăită pe vremea când era vicar la Gherăești. Mergând, ca de obicei, la bolnavi cu vinerea întâi din lună, a vizitat și o bătrână necăjită, oarbă, imobilizată la pat. În acea zi, bătrâna l-a întrebat, radiind de bucurie: „Părinte, știți câte rozarii am făcut eu azi?”. Stând puțin pe gânduri și calculând că nu puteau fi multe, până la acea oră 11 din zi, părintele a răspuns: „Două”. „Ba nu, șapte!”, a exclamat ea. Părintele a rămas înmărmurit. Acea femeie care nu vedea, nu se putea mișca și era, practic, inutilă din punct de vedere fizic, își oferea în fiecare zi durerile și suferințele tezaurului Bisericii. „Iată cum putem reuși mult cu atât de puțin!”, s-a minunat el.

Acest fapt ne demonstrează, încă o dată, că suferința e un prilej de rugăciune, acesta fiind și răspunsul la cea de-a doua întrebare a părintelui Dorcu: „Când vă rugați voi cel mai bine?”. Se pare că atunci când toate ne merg bine, nu ne vine să ne mai rugăm. Iată, în concluzia lui, suferința este un mare învățător, fiind, uneori, necesară chiar și doar pentru a sta mai mult în dialog cu Dumnezeu. „V-ați imaginat, vreodată, pământul fără patimile și rugăciunile lui Dumnezeu? Am fi fost niște ratați, nu am fi fost niciodată eliberați. Asta ne arată că suntem prețioși, nu se dă pentru orice un asemenea preț”, a afirmat părintele.

Astfel, cu ocazia Postului Mare, avem ocazia să reînoim în noi aprecierile asupra suferinței lui Cristos, dar, totuși, părintele ne avertizează că există un mare pericol: acela de a banaliza semnificația crucii, de a o privi ca pe un bibelou, care și-a pierdut înțelesul. Avem cruci peste tot și asta ne face să nu ne gândim prea mult la adevărata semnificație a lor. De fapt, crucea este un obiect spre care trebuie să ne îndreptăm, de fiecare dată, cu toată smerenia, iar fiecare Post Mare ar trebui să reaprindă în noi, după cum a precizat părintele Dorcu, această profundă uimire: „Cât de mult a suferit Domnul pentru noi!”. Cu atât mai mult, stau pentru noi dovezile vizibile ale pătimirii Lui: coroana de spini, care a străpuns pielea capului, cea mai sensibilă piele; biciuirea, tratament rezervat doar animalelor; și multe alte aspecte, care se deduc: hipertensiunea membrelor și umflarea vaselor de sânge, din cauza atârnării pe cruce; durerea rănilor, provocată de lovituri și străpungeri; tetanosul, din cauza ruginii din cuie; setea, rănile de la biciuire, care se frecau de cruce, lipsa unul loc unde să-și plece capul, în afară de lemnul aspru și așa mai departe. Nu a existat prilej de odihnă pentru trupul lui Cristos. Și, totuși, cât de mult ne plângem noi! „Astăzi, ne-am obișnuit să evaluăm totul prin întrebarea: «Cât costă?». Am putea, deci, să punem astfel problema: «Cât a costat pentru mine să fiu mântuit?»”, ne-a îndemnat părintele.

Așadar, ceea ce contează este modul în care abordăm suferințele. Isus le-a suportat fără să crâcnească; a fost dovada că Și-a acceptat soarta, încă de la început, fiind conștient de scopul suprem al durerilor Lui: salvarea sufletelor noastre. Și a adăugat părintele: „Să ne imaginăm doi bolnavi, cam de aceeași vârstă, suferind cam de aceeași boală. Unul dintre ei înjură și blestemă ziua în care s-a născut; celălalt își oferă permanent suferințele lui Dumnezeu, pentru binele omenirii și pentru mântuirea lui. Ce diferență de atitudine! Nu putem spune că amândoi vor avea aceeași soartă în Cer. Fiecare este responsabil de ceea ce face cu suferințele și cu rugăciunile sale!”.

În continuare, s-a pus o nouă întrebare: „Care este rugăciunea care Îi place lui Dumnezeu?”. După cum ne-a explicat părintele Dorcu, prima ar fi rugăciunea inimii, personală, făcută în intimitatea ființei noastre, iar a doua cea a Bisericii, făcută în colectiv, după învățătura lui Cristos: „Unde doi sau trei se adună în numele Meu, acolo sunt și Eu, cu harul Meu” (Mt 18, 20). În acest ultim caz, rugăciunea noastră capătă o valoare infinită, pentru că este comunitară. Iar pentru a descoperi ce fel de rugăciune ni se potrivește cel mai bine, părintele ne-a îndemnat să avem fiecare, la un moment dat, o discuție cu un preot, care să ne dea sfaturi în această privință.

Totuși, rugăciunea nu este, nici ea, lipsită de pericole. Primul dintre ele este cel de a-L instrumentaliza pe Dumnezeu, de a-L pune să ne rezolve cele mai banale probleme, fără a solicita esențialul: mântuirea sufletului. Cerințele noastre ar putea să nu fie întotdeauna în concordanță cu voința lui Dumnezeu. Și atunci, devenim ca niște copii nemulțumiți de darurile părinților sau care se plâng mereu că ceva nu merge bine, că lucrurile din viața lor ar putea sta și altfel. Niciunul dintre noi nu știe care este planul divin. Și, atunci, paradoxal, rugăciunea ar putea să fie în zadar. Să nu lansăm, astfel, cereri banale spre Domnul, ci mereu să pomenim mântuirea noastră sau a altora. În acest mod, voința noastră se unește cu voința lui Dumnezeu.

Un al doilea pericol ar fi lipsa de încredere: rugăciunea fără speranță. Niciodată să nu ne închipuim că perseverența noastră nu va aduce roade. În acest sens, părintele ne-a relatat o întâmplare din al doilea Război Mondial, când, la un spital din Franța, a ajuns un rănit catolic, în stare gravă. Asistenta călugăriță care îl îngrijea îi cerea insistent să îi aducă un preot, dar soldatul nici nu voia să audă. „O să mă rog pentru dumneavoastră ca să îl primiți pe preot”, a spus sora, dar soldatul o lua mereu în batjocură: „Puteți să vă rugați mult și bine, fiți sigură că acest lucru nu se va întâmpla”. Auzind acestea, călugărița i-a povestit cum ea, de 16 ani, se ruga pentru fiul unei contese, de pe vremea când mama ei îi era servitoare, pentru ca acesta să se întoarcă de la viața lui departe de Dumnezeu. „Nu cumva pe mama dumneavoastră o chema Beata?”, a întrebat intrigat soldatul. „Ba da. Și nu cumva mama dumneavoastră era contesa de care vorbesc?”. Atunci, rănitul a rămas profund impresionat; călugărița aceea se ruga de 16 ani pentru convertirea lui și acum, iată, s-au întâlnit amândoi, într-un mod atât de surprinzător, pentru ca ea să-i povestească stăruințele ei. Drept urmare, a acceptat să vină preotul, a primit Sfintele Sacramente și a murit apoi în pace, în patul de spital.

După cum spunea Sfântul Augustin, „Cine se roagă se mântuiește”, iar, pentru a confirma acest lucru, părintele a povestit o nouă întâmplare, de această dată cu părintele Ioan Mărtinaș, preot acum mulți ani în comuna Butea. Acesta i-a relatat cum, pe vremea când era în pușcărie, în timpul comunismului, a fost luat într-o seară din celula lui, de la Târgu Ocna, și dus tocmai la București, la Jilava. Acolo, l-au lăsat într-o cămară rece, umedă și întunecată, unde, spre uimirea lui, a întâlnit un alt deținut, care zăcea în agonie. Încet-încet, discutând cu el, și-a dat seama că omul este catolic și că ar vrea să primească Sfintele Sacramente. „Dar dumneata ești preot?”, a întrebat deținutul. „Da, așa este”, i-a răspuns el. Atunci, omul, cu lacrimi în ochi, i-a povestit cum, decât s-au căsătorit, el și soția lui au făcut vinerea întâi din lună, pentru o moarte bună. Printre promisiunile lui Isus era și aceea de a nu lăsa ca omul respectiv să moară în păcat de moarte, ci să primească Sfintele Daruri. Bucuros, părintele Mărtinaș l-a spovedit și l-a împărtășit, iar deținutul a murit în pace, împăcat cu Dumnezeu. La scurt timp, părintele a fost scos din celula lui și băgat din nou într-o mașină, care l-a dus înapoi la Târgu Ocna. Întrebând ce se întâmplase, gardienii i-au răspuns că se făcuse o greșeală: nu el era cel care trebuia să fie adus aici. I se încurcase locul cu cel al altui deținut. Atunci, părintele a înțeles că întâmplarea a avut loc din voința lui Dumnezeu, Care nu a vrut să îl lase pe slujitorul Său să moară neîmpăcat.

„Este Postul Mare, sunt misiuni și fiecare vrea să facă mai mult. Putem face într-adevăr mai mult, aducând jertfă în rugăciune”, a adăugat părintele predicator. „Avem Sacramente, avem Spovada, Breviarul, Rozariul…și, mai ales, Sfânta Liturghie, cea mai mare rugăciune. Tot ce ne mai trebuie este multă credință și bunăvoință”. Așadar, rugăciunea poate face multe, de la mântuirea noastră până la mântuirea celorlalți, a Bisericii și a lumii; rugăciunea ne face mai buni, căci, după cum a afirmat și părintele Dorcu, un om care se roagă nu poate face ceva rău, căci știe că Dumnezeu, cu Care a intrat și cu Care va intra și mai târziu în dialog, îl vede și suferă. Iar părintele și-a încheiat predica cu aceste frumoase cuvinte: „Să fie rugăciunea voastră ca apa care face pământul reavăn: să pătrundă în suflet și să îl facă să rodească!”.

 

Diana Bejan