Euharistia hrănește omul

„Voi începe cu două întrebări: Ați pus, vreodată, mâna pe Dumnezeu? Și care este cel mai sfânt lucru din lume pentru dumneavoastră? Vă voi răspunde, de această dată, tot eu: cu toții, la Împărtășanie, L-am atins cu adevărat pe Dumnezeu, întâi cu buzele, iar apoi cu întreg organismul. Și, în al doilea rând, nimic nu este mai sfânt sau mai dumnezeiesc în această lume decât Euharistia”, și-a început, hotărât, părintele Iosif Dorcu această a cincea predică din timpul misiunilor populare, la liturghia care l-a avut drept celebrant principal pe părintele Egidiu Condac, primul vicar al parohiei noastre.

De îndată, părintele predicator a dorit să ne introducă în importanța acestui mister, astfel încât să fim capabili de a-l înțelege și de a-l aprecia, iar primul eveniment explicat a fost chiar începutul existenței Sfintei Euharistii, Joia Mare. Odată cu prima preschimbare a pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Isus, lumea a primit un nou dar: o continuare a vieții lui Isus pe pământ. Astfel, pâinea și vinul au fost folosite pentru a demonstra că Dumnezeu are putere asupra lor, că pâinea nu vine doar din grâu, ci și din Cer și că vinul nu iese doar din struguri, ci din însăși jertfa lui Cristos. Drept prefigurări ale acestei fapte mărețe, au stat transformarea vinului la Nunta din Cana, precum și înmulțirea pâinilor pentru cei 5000 de suflete, iar realizarea ei, după spusele părintelui Dorcu, ar trebui să fie cea mai mare bucurie a omului. „Ce mare fericire a fost să auzim, acum câțiva ani, în ziua alegerii Sfântului Pontif, cuvintele: «Habemus Papam!». Așa îmi vine să cred că un apostol a ieșit din cenacol în Joia Mare, să anunțe: «De astăzi, avem Euharistia!»”, a adăugat el.

Totuși, se pare că, astăzi, cenacolul de care vorbim este un loc pe cât de venerat, pe atât de modest, una dintre clădirile lăsate în voia sorții, care, la prima vedere, provoacă respingere și dezgust. „Ar trebui să fie cea mai frumoasă biserică din lume…”, s-a întristat părintele, dar, în acest moment, casa în care s-a desfășurat Cina cea de Taină este un loc aproape inaccesibil, în care nu este permisă celebrarea Sfintei Liturghii; doar Papa Ioan Paul al II-lea și-a permis, acum mai mulți ani, să celebreze o liturghie în cenacol. Cu toate acestea, e un lăcaș în care s-au petrecut multe minuni, având, la parter, un alt loc sfânt, evreiesc, și anume mormântul lui David.

O experiență frumoasă din viața părintelui Dorcu, pe care a dorit să ne-o relateze la această liturghie, a fost o cină pascală la care a luat parte, în casa unor prieteni din Țara Sfântă. Pe masă nu existau pâine și bere, deoarece evreilor nu li se permite să mănânce, în acele zile, nimic dospit sau fermentat; totuși, băiatul familiei, care avea pe atunci câțiva ani, a luat azima în mână și l-a întrebat pe tatăl lui: „Tată, ce este asta?”. „Aceasta este pâinea care ne-a scos din Egipt și ne-a dat viață”, a răspuns el. Dar copilul, luând și vinul, a insistat: „Dar vinul ce este?”. „Este cel care ne-a scos din pustiu și ne-a dus spre țara promisă”, a continuat tatăl. „Așa se spune că și Ioan L-a întrebat pe Isus la Cina cea de Taină: «Ce este pâinea?», «Ce este vinul?»”, a completat părintele Dorcu, „iar de aici se pare că au izvorât răspunsurile: «Acesta este Trupul Meu» și «Acesta este Sângele Meu». Așadar, în Euharistie se concentrează toată patima și dumnezeirea lui Isus”.

Explicând etimologia cuvântului Euharistie, din greacă, care înseamnă „a mulțumi”, părintele a subliniat articularea cuvântului „mister” din momentul prefacerii, iar faptul că spunem „Misterul credinței” și nu tratăm Euharistia ca pe un oricare alt eveniment face ca acest sacrament să fie o concentrare a lui Dumnezeu, o dovadă vizibilă și clară a prezenței Lui pe Pământ. Maica Tereza de Calcutta se întreba, la un moment dat: „Ce ar fi dacă am primi azi, pentru prima oară, Sfânta Împărtășanie?”. „Cu siguranță, răspundea tot ea, ne-am pregăti intens pentru acel moment, am încerca să o facem cât mai bine. La fel și cu ultima. Și pentru aceea ne-am pregăti la fel de mult. Așadar, ar trebui să realizăm un proces de conștiință: când venim la Împărtășanie, o tratăm ca pe prima sau ca pe ultima pe care o primim?”. „Tot ce contează e atitudinea noastră”, a remarcat părintele, „pentru că Isus a riscat foarte mult atunci când ne-a încredințat acest mare dar”.

Dar de ce a riscat? În primul rând, Isus știa că, în decursul istoriei, milioane de oameni se vor împărtăși sacrileg, ba chiar, mai mult, chiar în seara aceea, Iuda ar fi urmat să se împărtășească cu păcat de moarte. Dar El nu a vrut să ne lase singuri după moartea Lui, ci a dorit să rămână cu noi, viu și milostiv, până la sfârșit. Iar în al doilea rând, se pare că a fost un semn de mare înțelepciune din partea lui Isus să le lase oamenilor cea mai logică și mai accesibilă variantă: o bucățică de pâine, pe care orice bolnav, orice muribund o poate primi pe limbă; doar de atât e nevoie pentru a-L întâlni pe Cristos. „Este hrana fără de care nu poate exista un creștin autentic, este unitatea între Dumnezeu și om, omul care Îl primește pe Cristos în fibrele sale”, a precizat părintele, adăugând că el nu acceptă credința unui om care nu se împărtășește: „Nu putem spune: «Eu mănânc doar la Crăciun și la Paști și mi-e de ajuns». Un asemenea om refuză esențialul, refuză izvorul tuturor harurilor”.

Părintele Dorcu a mai subliniat că Biserica are nevoie de trăitori și nu de spectatori, deoarece sunt mulți cei care vin la liturghie și nu se împărtășesc; iar atunci, întrebarea este: „Pentru ce mai vin la Biserică? Dacă nu participă activ la esența ei, la Euharistie..”. Aici, a dat exemplul persoanelor recăsătorite, care sunt des compătimite și cărora li se caută circumstanțe atenuante, neînțelegându-se de ce nu sunt și ele primite la Împărtășanie, dar părintele a explicat că ei singuri și-au ales, de bunăvoie, această formă de viață nelegitimă, de sacrificare a vieții spirituale. Au preferat sentimentele acestei lumi celor pentru Dumnezeu, iar trădarea nu poate fi răsplătită; ar fi ca un al doilea sărut al lui Iuda.

În continuare, părintele a prezentat și importanța unui alt act de iubire, și anume adorația: „În America, din 2010, s-au deschis peste o mie de capele în care se face adorație perpetuă. Adorația înseamnă unirea cu Cristos în rugăciune, singura formă prin care intrăm în comuniune cu creștinii de pretutindeni și prin care putem cere haruri pentru această lume. Ne întrebăm atât de des cum putem preveni noi războaiele, cum îi putem ajuta și noi pe cei care suferă…putem susține cu succes lupta cu răul prin rugăciunea din adorație, care este dialogul direct cu Dumnezeu”. Astfel, a dat exemplul episcopului american Fulton Sheen, om de televiziune, care a ținut emisiuni pe teme religioase și care, după cum el însuși a mărturisit, stătea în fiecare zi cel puțin o oră în adorație. Mai târziu, a povestit și motivul acestui ritual: în China, în perioada primul război mondial, părintele paroh al unei comunități a fost sechestrat în birou de către soldați și a fost nevoit să asiste, prin mica fereastră a camerei, la profanarea tabernacolului din biserica lui. Atunci, mai multe ostii au căzut pe jos, fiind abandonate acolo. La scenă a asistat și o fetiță de 11 ani, care, din acel moment, în fiecare noapte, se strecura pe furiș în biserica păzită și mânca câte o ostie. Acest fapt a avut loc 32 de zile la rând. În ultima zi, unul dintre gardienii care patrulau pe acolo a văzut-o și, fără să mai stea pe gânduri, a ucis-o. Fulton Sheen, auzind de acest caz, a fost profund marcat, iar jerfa credinței micii copile l-a determinat să facă această promisiune, de a sta zilnic cel puțin o oră în adorație. În cele din urmă, determinarea, acțiunile și discursurile lui legate de iubirea lui Cristos au condus la declararea sa, în 2012, drept venerabil, procesul de beatificare fiind în curs. „Astăzi, avem atâtea tabernacole și atâtea ostii”, a remarcat părintele Dorcu, „și tocmai de aceea Biserica este punctul cel mai sfânt al unui sat sau al unui oraș, pentru că în ea este cu adevărat Dumnezeu. Așa crește și credința, prin dialogul cu El”.

În final, părintele a prezentat cazul unui soldat comunist, care, intrând într-o mănăstire carmelitană din Vietnam, a fost întâmpinat de una dintre călugărițe cu următoarele cuvinte: „Vă rog să vă purtați cu respect, în acest loc se află Dumnezeu”. „Unde este Dumnezeu?”, a întrebat atunci soldatul. Călugărița i-a arătat tabernacolul. Atunci, soldatul a scos arma și a lansat un glonț, care a pătruns direct prin ușa aurie. Dar, tot în acel moment, soldatul a căzut secerat la pământ, paralizat complet. „Mai ales în comunism, au avut loc cele mai multe profanări și sacrilegii, a precizat părintele. Dar, pe de altă parte, există și dovada atâtor minuni, peste 102 aprobate oficial, ale unor ostii care au sângerat, în diferite sanctuare, pentru a le dovedi credincioșilor puterea și slava lui Dumnezeu. Totuși, nu trebuie să căutăm un sanctuar anume; avem unul chiar la îndemână: biserica noastră. Este suficient să venim la noi la biserică pentru a-L întâlni pe Cristos, în Sfânta Împărtășanie”.

Încheind, părintele Dorcu ne-a îndemnat să participăm mai frecvent la acest Sfânt Sacrament, esența creștinismului și, implicit, a noastră, dar și să ne rugăm cu ardoare, în fiecare clipă a vieții noastre: „Doamne, dă-mi putere prin Împărtășanie, care este izvorul a orice!”.

 

Diana Bejan