Isus salvează omul

Un musulman decide să devină creștin. Rudele au venit, alarmate, să îl tragă la răspundere, întrebându-l cum a putut să facă așa ceva. Atunci el le-a răspuns: „Închipuiți-vă că ajung la o răscruce. Sunt dezorientat: încotro să o apuc? Atunci văd doi oameni, la fiecare cărare: unul e mort, altul e viu. Pe cine să aleg?”. „Evident, pe cel viu”, i-au răspuns rudele. „Vedeți voi, a replicat atunci el, Mahomed este mort, Cristos este viu. Am alergat la Mahomed și nu a putut să îmi spună nimic. Dar Cristos a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața». Iată, aceasta este calea mea”.  Cu această istorisire, părintele Iosif Dorcu a dorit să ne introducă în bogăția și frumusețea credinței noastre, în această a patra zi de misiuni populare, la liturghia care, avându-l drept celebrant principal pe părintele Daniel Iacobuț, Isus a dorit să Se facă și mai cunoscut, prin cuvintele pline de însuflețire ale predicatorului.

În primul rând, părintele Iosif Dorcu a dorit să ne prezinte unul dintre pericolele care ar putea să ne întâmpine atunci când vorbim de lucruri religioase: să discutăm multe aspecte, dar să uităm esențialul, pe Isus Cristos. „În cazul în care am fi întrebați dacă L-am văzut vreodată pe Isus, am răspunde că nu, cu siguranță nu; dar eu vă spun că Îl vedeți mereu. El este cel care face legătura dintre Dumnezeu și oameni”, a precizat părintele, care, ulterior, a prezentat și locul în care s-a revelat, în modul cel mai extraordinar, misterul dumnezeirii întrupate. Acela nu este nici locul vreunei vindecări, nici piatra pe care Isus a ținut vreo predică, ci unul mult mai puțin pomenit, dar care a dat lumii și nouă tuturor sensul credinței: mormântul lui Cristos. Alături de celelalte două morminte de la Ierusalim (cel al lui Lazăr, din Betania și cel al Maicii Domnului, de la Cedron), mormântul lui Isus reprezintă „centrul Pământului”, după spusele părintelui Dorcu, „locul unde s-a născut speranța, locul victoriei, acolo unde Dumnezeu ne arată veșnicia noastră, prin Învierea Fiului Său!”.

Dar cine a fost Isus? După cum ne-a explicat părintele, El a fost prevestit chiar din momentul în care omul a căzut în păcat, prin cuvintele din Cartea Genezei: „Aceasta îți va zdrobi capul” (Gen 3, 14), ce prefigurează triumful Maicii Domnului, prin zămislirea minunată a Fiului ei, asupra păcatului și a morții. Se pare că pe tot parcursul Vechiului Testament se realizează un urcuș către Isus, fiecare carte făcând să crească tot mai mult așteptarea și pregătirea pentru venirea Lui; „Curentul mesianismului e ca un fir roșu al Vechiului Testament”, a adăugat părintele. Prin Cristos, se creează, astfel, unitatea vizibilă între Cer și om, căci Dumnezeu nu se dezvăluie ca o entitate imaterială, ci ia un trup omenesc, care atinge pământul.

Un al doilea loc minunat și punct forte al credinței noastre este Betleemul. „Acolo, Cristos vine între oameni”, a precizat părintele Dorcu, „iar Cristos este împlinirea timpurilor. După ce ne-a vorbit atâta prin profeți, iată că a venit timpul ca Dumnezeu să ne vorbească prin Fiul Său. Isus intră în istoria noastră într-un loc vizibil, la o dată concretă, astfel încât nu putem spune că e un zeu sau o iluzie”.

Prezentând, apoi, greșelile în credință ale secolelor trecute, când arianismul (ideea că Isus a fost un om cu adevărat inteligent, dar nu Dumnezeu) și nestorianismul (credința că în Isus sunt două persoane: una de pe Pământ și una din Cer, El nesimțind, de fapt, suferința în trup) luau din ce în ce mai multă amploare, părintele a ținut să precizeze că Isus nu este o fantasmă, ci om și Dumnezeu, ceea ce Îl face unic în istoria lumii și a credinței. „Îl cunoașteți pe Isus?”, a întrebat părintele. „Dacă ați scrie acum o compunere despre El, ce ați spune? Isus are, desigur, multe mistere, dar nici nu trebuie să vedem în El doar o personalitate a istoriei; pentru că a murit, dar a înviat! Noi nu Îi cinstim osemintele, ci dumnezeirea Sa!”. Așadar, Isus trece prin toate fazele ființei umane, inclusiv prin ispită, ceea ce ne oferă, în opinia părintelui, una dintre cele mai mari bucurii: credința că putem învinge răul. Isus i-a rezistat diavolului, chiar și atunci când suferința părea de nesuportat, dar, prin rezistența Sa, a demonstrat că putem ieși învingători. Lumea de azi este foarte speriată de diavol, după cum a remarcat părintele, care a întâlnit multe cazuri în cariera sa de preot, dar triumful asupra răului, care nu a fost niciodată mai puternic decât Dumnezeu, este cel care dovedește și va dovedi mereu adevărata putere a creștinismului. „Cu Cristos și prin Cristos, vom fi mereu învingători, a exclamat el, omenirea avea nevoie de salvare!”.

Așadar, Isus a venit în lume pentru a îmbrățișa haina unui om obișnuit, părăsind Cerul și locul ferit, la dreapta Tatălui, pentru a se supune condiției și suferințelor omenești. „Dacă ar fi venit pe un tron, nu L-am fi înțeles niciodată”, a remarcat părintele Dorcu, „însă El S-a făcut asemenea nouă întru toate, în afară de păcat: a dormit într-un grajd, a călărit un măgar, a fost îngropat într-un mormânt străin…dovadă a dumnezeirii Lui au stat stăpânirea fenomenelor naturii, vindecarea fără medicamente, chiar și scoaterea demonilor din oameni. Totuși, S-a supus suferinței pentru păcatele noastre, vrând să intre, astfel, în profunzimea naturii umane, care, de multe ori, este cuprinsă de mari nenorociri. Isus ne-a eliberat de nefericire, ca să vedem că El este singura salvare!”.

Astfel, Isus a fost caracterizat drept valoarea maximă a omenirii, de la care pornește toată istoria Bisericii, Cel Care a schimbat universul, de la moarte la viață. Însă, după cum am fost avertizați, această schimbare nu se poate realiza fără o trăire personală. Isus nu ne poate schimba fără acordul nostru, iar mulți dintre noi nu Îl lasă pe Isus să intre în casele lor, în cugetele lor, în sufletele lor și ale copiilor, care, nu de puține ori, sunt crescuți în ignoranță. La polul opus, stau martirii, care și-au dat viața în numele lui Isus, pentru aceștia El fiind nu doar un ideal sau o himeră, ci însuși sensul trăirii, totul.

Un exemplu dat de părintele Dorcu în acest sens este viața lui Rose Kennedy, mama celebrului președinte al Americii, John Kennedy, femeie care a ajuns la memorabila vârstă de 104 ani, dar a cărei viață a fost marcată de nenumărate nenorociri. A avut nouă copii, dintre care fiul cel mare a murit în război, a doua fiică s-a pierdut într-un accident de avion, John Kennedy a fost asasinat, iar ceilalți frați ai lor au murit și ei aproape toți în condiții tragice. În biografia sa, redactată la vârsta de 80 de ani, această mamă se întreba dacă poate fi considerată o femeie fericită. Iar răspunsul l-a dat cu o tărie de spirit, care rar se mai întâlnește în ziua de azi: „Mi-am dat seama ce este cel mai important în viața omului. Dacă aș alege dintre toate darurile lui Dumnezeu, aș alege credința în Isus”. Faptul că a suferit atât a făcut-o să se identifice cu durerile lui Cristos și ceea ce i-a dat puterea să meargă mai departe a fost doar atitudinea lui Isus în fața suferinței, care nu a fost una de jale sau de deznădejde, ci o permanentă resemnare și luptă împotriva slăbiciunii. A fost o catolică excepțională, implicată în multe acțiuni caritative, iar cuvintele ei au fost o explicație suficientă a tăriei de care a dat dovadă: „Fără Isus, nu mi-aș fi putut înțelege niciodată existența”.

În final, părintele Dorcu a concluzionat că s-ar putea să avem și noi, în viață, momente de slăbiciune, dar că, în orice împrejurare, Isus trebuie să rămână prietenul nostru cel mai bun; cel care ne înțelege, cel care se face părtaș la suferințele noastre și, nu numai atât, cel care ne oferă, prin Învierea Sa, concretizată în taina Spovezii și a Sfintei Euharistii, darul cel mai prețios: salvarea.

Diana Bejan