Dumnezeu vorbește omului

După ce, la predica precedentă, am aflat că Dumnezeu încearcă mereu să îi vorbească omului pentru a-l abate de la păcat, la această a treia liturghie din timpul misiunilor am aflat și cum. Avându-l drept celebrant principal pe pr. Daniel-Nicu Butacu, slujba din această zi ne-a revelat modalitățile prin care Dumnezeu ia legătura cu noi, în special prin intermediul Bibliei, care ar trebui să fie cartea noastră de căpătâi și primul cuvânt la care alergăm în caz de nevoie.

Părintele predicator Iosif Dorcu și-a început înălțătoarea predică prin evocarea unui moment interesant din viața lui, de acum câțiva ani, când, aflându-se pentru prima oară la Spitalul de Recuperare din Iași, a citit un afiș cu următoarele cuvinte: „Chirurgul este artistul care stă de vorbă cu opera sa”. Făcând o paralelă, părintele s-a gândit că acest lucru poate fi valabil și în multe alte situații: pentru artist și creația sa, pentru profesor și elevii lui, dar, mai ales, pentru Dumnezeu, care vorbește mereu cu creaturile Sale: „Cred că aici este frumusețea creștinismului. Avem un Dumnezeu care vorbește așa de frumos și așa de variat!”.

Dar cum anume? Părintele a remarcat că primul răspuns care ne poate veni în minte la întrebarea: „Ce știi despre Dumnezeul tău?” nu poate veni decât din Biblie, care este însuși Cuvântul Lui, pe care El Însuși l-a revelat. Documentul Dei Verbum, promulgat de Papa Paul al VI-lea în 1965, ne prezintă următoarea viziune asupra Sfântei Scripturi: „Biserica a venerat mereu Sfintele Scripturi așa cum a venerat Trupul Domnului, având în vedere că, în special la Sfânta Liturghie, ea primește și le oferă necontenit credincioșilor pâinea vieții, atât din Cuvântul lui Dumnezeu, cât și din Trupul Lui” (VI, 21). Citând acest pasaj, părintele a caracterizat, la rândul lui, Sfânta Scriptură drept regula supremă a credinței, deoarece ne comunică direct și negreșit Cuvântul Domnului, în ea vorbește Dumnezeu, prin Duhul Sfânt și reprezintă, astfel, cea mai sacră sursă a credinței noastre.

Pomenindu-l pe Sfântul Ieronim, unul dintre cei mai mari iubitori ai Sfintei Scripturi, care a tradus pentru prima oară biblia din ebraică în latină, părintele ne-a înfățișat eforturile lui de a da mai departe Cuvântul lui Dumnezeu (împrumuta filele în ebraică de la un rabin și le copia de mână noaptea, pentru a avea suficient material de tradus pentru zilele următoare), precum și frumoasele sale cuvinte, prin care recunoștea măreția acestei forme de revelare a lui Dumnezeu: „Cine nu cunoaște Scripturile, înseamnă că nu Îl cunoaște pe Cristos!”. „Dacă primim scrisori de la părinți, care sunt foarte importante pentru noi, nu le lăsăm deoparte, ci le păstrăm cu sfințenie, ca pe un testament al lor. Darămite testamentul lui Dumnezeu! Este esența credinței noastre”, a remarcat părintele.

Și, în continuare, a prezentat o serie de situații în care Dumnezeu a vorbit cu aleșii Lui, începând de la primul om și continuând cu marii profeți, prin care, în mod excepțional, nu încetează să vorbească și astăzi, cu noi toți: „Dumnezeu a vorbit încă de la început, cu Adam. Întrebarea Lui: «Adame, ce ai făcut?» nu a fost adresată pentru că Dumnezeu nu știa ce se întâmplase, ci pentru că parcă voia să îi dea o speranță celui care a greșit. Un al doilea dialog, incredibil de frumos, mi se pare a fi cel cu Abraham, și anume, târguiala pentru salvarea Sodomei și Gomorei. Prin ea, Dumnezeu își arată dorința de iertare, continuând să îi răspundă lui Abraham chiar și când acesta părea că cere din ce în ce mai mult. Iar, în al treilea rând, a vorbit cu Moise, căruia i s-a descoperit într-un rug aprins. Se spune că, odată, un păgân l-a întrebat pe un rabin de ce a ales Dumnezeu să îi vorbească lui Moise tocmai într-un mărăcine. La care rabinul i-a răspuns: «Dumnezeu a ales acest neînsemnat mărăcine tocmai pentru a arăta că nu există niciun loc în această lume unde El să nu fie prezent»”.

Mereu se spune în Vechiul Testament: „Dumnezeu a spus”, „Dumnezeu a vorbit”, astfel încât se realizează un dialog permanent cu omul. Remarcând acest aspect, părintele Dorcu a subliniat importanța de a citi nu numai Noul, ci și Vechiul Testament, pentru a putea pricepe cu adevărat drumul poporului, pentru a-L înțelege pe Isus Cristos. Părintele a prezentat, de asemenea, Biblia ca fiind o sursă inimaginabilă de cunoaștere și de înțelepciune, având în vedere că toți cei care au contribuit la realizarea ei au scris sub inspirația Duhului Sfânt, dar a precizat și un lucru minunat, la care poate încă nu ne-am gândit sau pe care poate încă nu l-am cunoscut: absolut toți creștinii, în oricâte culte ar fi împărțiți, recunosc Biblia drept Cuvântul lui Dumnezeu!

Însă, concret, cum o recunoaștem noi, în viața de zi cu zi? Sau, mai bine spus, ne mai aducem aminte de ea? „Vedem că Dumnezeu ne vorbește, în Biblie, prin Fiul Său, a început părintele. Să ne gândim că, din păcate, aici, în Moldova, Sfânta Scriptură ne-a parvenit târziu în limba română. Astăzi o avem? Am spune da, în proporție de 99%. Dar unde? Mulți spun că au pus-o frumos pe un raft, alții că au învelit-o cu grijă într-un șervet, ca să nu se prăfuiască; alții, mai neglijenți, poate nici nu mai știu pe unde e, undeva sub un dulap”. Apoi, a urmat fulgerător o altă întrebare: „O citiți? Vă spun eu, dacă nu știați: a nu citi zilnic din Sfânta Scriptură este păcat de spus la spovadă!”. Acest păcat ar fi, se pare, același cu al copilului care nu dorește să vorbească cu părinții, ce vor să îi transmită un mesaj. „Pe ce ne clădim viața? Pe horoscop? Pe tradiție? Nu, pe Cuvântul lui Dumnezeu! Și nu numai atât: acest Cuvânt este viu! Câți oameni nu s-au convertit doar ascultându-l?!”, a insistat părintele.

În continuare, acesta a prezentat cazul unui deținut, închis în lagărul din Morabia, unde Sfânta Scriptură era interzisă și, totuși, reușea să circule din mână în mână, printre condamnați; iar foile, deși erau periodic confiscate, se găseau mereu, altele și altele, ascunse prin diferite mijloace de ochii gardienilor. Într-una din zile, deținutul respectiv a fost întrebat de un altul dacă nu cumva dorește să asculte Apocalipsul. Omul a răspuns că da. Atunci, celălalt l-a dus în penumbră, undeva mai retras, unde se pare că erau deja adunați câțiva oameni. Dintr-odată, unul dintre ei a început să recite, din memorie, un pasaj din Apocalips, iar când s-a oprit, a început un altul continuarea. Toți simpli țărani, își împărțiseră versetele, le memoraseră și, din când în când, le repetau și pentru alții. „Ce cult al Cuvântului lui Dumnezeu!”, a exclamat părintele, „Fiecare creștin ar trebui să aibă cel puțin un pasaj din Sfânta Scriptură pe care să îl știe pe de rost!”.

Nu în ultimul rând, părintele a lăudat frumusețea Psalmilor, care, în opinia lui, reprezintă cea mai frumoasă literatură scrisă vreodată. În primul rând, deoarece ele cuprind toate stările prin care trece un om, de bucurie sau de deznădejde, de mulțumire sau de cerere, iar pentru toate necazurile noastre am putea găsi în ele o rugăciune și un răspuns. „La greutăți, citiți, vă rog, psalmul 20 sau 50! Cea mai frumoasă rugăciune, dacă o faceți, o faceți din Scriptură!”, ne-a îndemnat părintele. Și a adăugat: „În cartea de rugăciuni, sunt cuvintele unor oameni, oameni care le-au gândit pentru alții. Dar ce poate fi mai frumos decât să te rogi cu cuvintele lui Dumnezeu?”.

Spre final, părintele a făcut o paralelă între rolul de azi al Bibliei și cel al altor mijloace de transmitere a cuvintelor (radio, televiziune și așa mai departe), remarcând uriașa noastră diferență de atitudine: „Ce am face dacă am purta Biblia ca pe telefonul mobil? Ce ar fi dacă am lua-o și pe ea în geantă? Sau dacă am folosi-o de mai multe ori pe zi? Ce ar fi dacă am utiliza-o pentru a primi mesaje, pentru cazurile de urgență sau pentru a intra în legătură cu Dumnezeu? Ce ar fi dacă am da-o și prietenilor? Răspunsul e simplu: așa am fi adevărați creștini!”. Și a enunțat avantajul, care este, de netăgăduit, unul extrem de mare: „Biblia, spre deosebire de telefon, nu își pierde semnalul, deoarece Cristos ne-a plătit deja abonamentul”.

 

Diana Bejan