Pacatul distruge omul

„Cred că toate gospodinele au pățit măcar o dată un lucru: au muncit toată ziua să facă curățenie în casă, iar soțul, când vine acasă, le întreabă: «Dar ce-ai făcut tu astăzi toată ziua?»”, și-a început predica părintele Iosif Dorcu, în cea de-a doua zi de misiuni populare pentru pregătirea Paștelui. “Cam așa e și cu milostivirea lui Dumnezeu, a adăugat el, atunci când ne întrebăm: «Când se va vedea milostivirea lui Dumnezeu și în mine?». Dar Dumnezeu face mereu curățenie în sufletele noastre”.

Astfel, părintele a dorit să ne prezinte, în lumina sărbătorilor care se apropie, cum Dumnezeu încearcă să vorbească cu noi și să ne trezească, să ne deschidă ochii sufletului, pentru a vedea, cu adevărat, ceea ce a făcut și continuă să facă pentru noi. Însă acest lucru se obține foarte greu dacă nu îndepărtăm, mai întâi, principala cauză care ne întunecă privirea și care ni-L ascunde pe Tatăl Ceresc: păcatul. “Să vedem care este situația noastră față de păcat, ne-a îndemnat părintele Dorcu, să ne dăm seama că Dumnezeu face din noi, din oameni păcătoși, suflete curate”.

Așadar, prezentând imaginea bisericii de pe Muntele Fericirilor, unde se spune că Isus a rostit aceste judecăți, părintele a remarcat simbolul numărului 8, prezent în acele locuri aproape peste tot: se spune că sunt 8 vitralii ale bisericii, care are 8 laturi, numărul fericirilor proclamate este tot 8 și așa mai departe. De ce au fost enunțate ele? În ce scop? Existau deja cele 10 porunci, iar omul ar fi putut foarte bine să se mulțumească cu ele. Dar Isus a vrut să îi ofere omului o alternativă. În ziua de azi, după cum a remarcat părintele, mulți merg la spovadă și se întreabă ce să spună acolo. “Oare e pentru că nu avem păcate sau, poate, pentru că nu percepem păcatele?”, a întrebat el. “Pentru un creștin bun, cele 10 porunci s-ar putea să nu mai reprezinte nimic. Dar dacă ne raportăm la fericiri, vedem că am greșit enorm”. Și, vrând să trezească în sufletele noastre unele procese de conștiință pe care, poate, nu le-am avut până atunci, părintele a început să cerceteze: “Să ne gândim la «Fericiți făcătorii de pace». Nu ați avut până acum conflicte? Iar dacă nu, nu cumva ați avut ocazia să aplanați conflicte și nu ați făcut-o? Să reflectăm la «Fericiți cei persecutați pentru credință». De câte ori nu ne-am rușinat, într-un restaurant, în mijlocul mulțimii, să facem semnul crucii? Poate că, în cel mai fericit caz, ne-am întors un pic cu spatele și am făcut, pe furiș, o cruce mică”.

Iar dacă cumva ne-am putea gândi că sunt unele păcate care nu ne privesc pe noi și că cele pe care le-am făcut au avut un scop așa-zis nobil, de a evita anumite situații neplăcute, părintele ne-a făcut să înțelegem că nu există un asemenea lucru. Că nu există păcate care să facă bine. Este fals să mințim, crezând că facem un bine, căci urmările păcatului nu sunt niciodată pozitive și, mai devreme sau mai târziu, orice“mic” păcat, neevaluat la adevărata lui greutate, va fi plătit cu întunericul sufletului. “Ați văzut, cu siguranță, oameni care s-au urâțit de la băutură. Nas roșu, ochii bulbucați…viciul face ravagii, se vede la exterior. La fel e și cu un om păcătos. Dar păcatul face cele mai mari ravagii la interior”, a precizat părintele.

Drept exemplu de împietrire a inimii din cauza păcatului, ne-a fost prezentată povestea unui om alb, necredincios, care avea un sclav negru, cu frică de Dumnezeu. Și mergând ei la vânătoare, stăpânul se lăuda: “Eu nu simt nici cea mai mică neliniște legată de diavol. Nu știu de ce îi dați atâta importanță, când eu nu îl percep deloc, pe mine nu mă atinge cu nimic”. Atunci sclavul i-a răspuns: “Uite, stăpâne…e ca la vânătoare. Când tragi cu pușca, vezi că unele rațe cad, moarte, la pământ, în timp ce altele încă mai trăiesc și se zbat să zboare și să fugă. Atunci, eu alerg după ele, ca să le prind. Tu ești ca o rață care a murit. Diavolul te lasă în pace. Dar după mine fuge, pentru că încă sufletul meu încă mai trăiește”. Părintele ne-a făcut, astfel, să înțelegem că în noi există o luptă cu păcatul, care vine de la diavol și că ea nu este un motiv de spaimă, ci semnul că încă trăim pentru Cristos, că sufletul nostru tinde spre a fi mai bun, iar diavolul, de ciudă, încearcă să facă tot posibilul să ne prindă și să ne ia cu el. Concluzia: trebuie să rămânem fermi pe poziții, pentru că, la un moment dat, prin harul lui Dumnezeu, ne vom vindeca, iar aripile noastre vor crește atât de mari și vom zbura atât de sus, încât diavolul nu ne va mai putea ajunge.

Pe de altă parte, care ar fi consecințele păcatului? După spusele părintelui Dorcu, sunt câteva aspecte prin care ne putem da seama că păcatul a intervenit. În primul rând, el schimbă natura umană. Drept exemplu, stă în frunte păcatul originar, al lui Adam și Eva, care i-a făcut să-și piardă demnitatea, căzând din Paradis. În al doilea rând, prezența lui Dumnezeu devine insuportabilă. De asta s-au ascuns cei doi, pentru că nu mai puteau suporta frumusețea lui Dumnezeu; prin comparație cu urâțenia lor, dată de păcat, aceasta strălucea mai puternic ca niciodată. În al treilea rând, apare frica. Din cauza ei, Adam și Eva s-au ascuns. “Unul dintre cele mai mari păcate, a precizat părintele, este când ne punem problema că Dumnezeu nu o să ne ajute. Iar atunci, devine mai simplu să colaborăm cu diavolul”. Și i-a dat exemplu pe toți acei oameni care aleg să facă pact cu diavolul și să renunțe la Dumnezeu, de frică să nu fie prea greu, să dureze prea mult sau să nu obțină rezultate imediate. “Din păcate, sunt atâția ca ei…”, s-a întristat părintele. Iar în al patrulea rând, rușinea. Adam și Eva s-au ascuns, pentru că erau goi. De fapt, ei se rușinau pentru ce au făcut. Părintele Dorcu a remarcat că omul păcătos încearcă să își găsească mereu scuze, același lucru care s-a întâmplat și în Eden. Adam a dat vina pe Eva, Eva a dat vina pe șarpe, iar acest fapt se petrece și în zilele noastre, când păcatul ne răpește simțul responsabilității și ne face nedemni de noi înșine.

În cele din urmă, poate cea mai mare tragedie produsă în urma păcatului, este pierderea slavei. “Prin Botez, noi devenim copii ai lui Dumnezeu. Ce frumos! Ce poate fi mai minunat de atât? Dar păcatul distruge frumusețea harului sfințitor, îl face pe om să blesteme”, a spus părintele Dorcu. Iar apoi ne-a făcut atenți asupra unui lucru foarte important: în viața spirituală nu există stat pe loc. Și credința, ca și păcatul, au creșteri sau descreșteri. Dar, fiind întrebați, nu putem spune că nu mai simțim nimic în suflet. Trebuie să trezim în noi acel spirit de credință, să îl menținem mereu viu, plin de speranță, să încercăm să mărim flacăra iubirii și a evlaviei. Dând exemplul Papei Francisc, care a recunoscut: “Eu am fost un om tare păcătos, dar Dumnezeu a fost milostiv și m-a salvat”, părintele ne-a dat soluția la problema păcatului care ne apasă: să căutăm salvarea, ca și fiul risipitor din Evanghelia trecută. Că, asemenea lui, trebuie să căutăm iertarea și nu să așteptăm să vină ea la noi. Trebuie să I-o cerem lui Dumnezeu, pentru ca, recunoscând că am greșit, să ne privim în față slăbiciunea și să o înfruntăm, hotărându-ne să nu o mai lăsăm să pună altădată stăpânire asupra noastră.

O altă istorisire a părintelui a fost cea legată de mitropolitul Nicolae Corneanu, la care, în 1990, imediat după Revoluție, a venit un jurnalist, cu următoarea întrebare: “Dacă îl întâlnesc în viața mea pe cel care m-a persecutat atâta timp, să îl iert?”. Părintele a fost pus în mare încurcătură. Dar, luminat de sus, a găsit răspunsul cel mai potrivit: “Da, e adevărat că noi, creștinii, avem iertarea lui Dumnezeu, dar mereu iertarea se cere. Așadar, dacă vine să îți ceară iertare, iartă-l”. “Iar la spovadă e la fel, a adăugat părintele Dorcu. Noi trebuie să Îi cerem lui Dumnezeu iertarea, recunoscând că am greșit. Fără părere de rău, fără să ne împăcăm cu El, nu vom putea obține harurile Sale”.

În continuare, vorbind despre păcatele împotriva Duhului Sfânt, asupra celor trei mari virtuți, credința, nădejdea și dragostea, părintele a pus întrebarea dacă și acestea se pot ierta. Totuși, răspunsul a venit hotărât: un om care Îl exclude pe Dumnezeu din viața sa nu poate fi iertat. De aceea este sinuciderea un păcat atât de mare, pentru că e împotriva speranței, când alungăm de la noi ideea că Dumnezeu ne poate salva și ne poate scoate din situația în care ne aflăm. Ura intervine și ea, de această dată împotriva dragostei, putând fi îndreptată atât asupra omului, cât și asupra lui Dumnezeu; este păcatul omului care acceptă și dorește să moară neîmpăcat. Iar cei care complotează împotriva lui Dumnezeu, care manifestă mereu împotriva religiei, aceia atacă în mod direct credința. Un om care respinge existența lui Dumnezeu până în ultima clipă a vieții nu poate aștepta Paradisul. Aici, după cum a precizat părintele, intervine dreptatea: “Există o teorie foarte periculoasă, care spune că Dumnezeu este atât de bun și de milostiv, încât niciodată nu ar putea să condamne o ființă pentru veșnicie, ea fiind creația Lui. Dacă, să zicem, într-o zi, ajung la poarta Raiului Maximilian Kolbe, sfântul care și-a dat viața în locul unui deținut condamnat la moarte și Hitler, ați fi de acord ca cei doi să aibă aceeași soartă?”, ne-a întrebat părintele. Și, încheind, a adăugat: “Astăzi, spre deosebire de acum 70 de ani, confesionalele ne stau la dispoziție mai mult ca oricând. Dumnezeu lucrează atât de frumos în zilele noastre, pentru a ne putea purifica cât mai des sufletele. Să profităm de această șansă și să ne îndreptăm cu credință spre Sfânta Spovadă, cea care ne salvează și ne redă libertatea”.

La final, ca și la predica precedentă, părintele Dorcu a prezentat o imagine, de această dată a fericitului Bartolo Longo. Exemplul lui de convertire, de la statutul de preot satanist la membru al ordinului dominican, a fost atât de puternic, încât era greu de crezut că un asemenea om a salvat atâtea suflete și a construit sanctuarul de la Pompei, fiind, în cele din urmă, beatificat. Se pare că Maica Domnului a intervenit în mod miraculos și i-a schimbat percepția asupra lui Dumnezeu și a vieții, de aici și de dincolo. Așadar, convertirea este posibilă. Trebuie doar să fim mereu atenți, să nu ne lăsăm doborâți de deznădejde sau de greutăți și să ascultăm glasul Domnului. Pentru că, de îndată ce Îl auzim, putem fi siguri că mântuirea este aproape.

 

Diana Bejan