Cine ești, omule?

„Te salut, o, sfântă Cruce, / Tu, nădejdea noastră dulce, / Căci pe tine a murit / Domnul nostru mult iubit”, au cântat acum, la începutul liturghiei de la ora 11 din prima zi de misiuni populare, membrii corului din parohia noastră, însuflețiți de avântul noilor evenimente, ce se vor desfășura în următoarea săptămână. Această duminică nu este doar a patra din timpul Postului Mare, ci și prima din cele opt zile minunate, în care credincioșilor li se oferă ocazia de a primi și de a sădi în suflete sămânța convertirii totale, sub influența cuvintelor părintelui predicator Iosif Dorcu, cel care a acceptat invitația de a conduce misiunile populare din parohia noastră în acest an jubiliar, al milostivirii divine. “Astăzi este și duminica «Laetare», adică duminica bucuriei, a precizat părintele Dorcu la începutul liturghiei, dar, uneori, bucuria noastră este umbrită de păcat. Să-I cerem astăzi Domnului ca, la sfârșitul acestor misiuni, să fim mai disponibili, mai ajutați și mai buni”. Cu această intenție, am ascultat cu luare aminte sfintele lecturi propuse pentru această zi, cât și emoționanta evanghelie, cu pilda fiului risipitor, pe baza căreia părintele Dorcu a construit o frumoasă predică, pe cât de înălțătoare, pe atât de profundă.

“Iată, acum avem timp de reflecție asupra sufletului nostru. Sigur vom găsi la noi și lucruri care nu ne plac. Dar voi vorbi, la aceste predici, mai ales despre milostivire. Și voi începe mereu fiecare predică cu o scenă din Calea Crucii”. În această zi, părintele Dorcu a ales imaginea lui Isus pe Cruce. Singur, pe muntele Calvarului, Isus era părăsit de toți. Apostolii fugiseră, poporul, pe care de atâtea ori îl vindecase, îl disprețuia…natura se întunecase, iar în jurul lui Isus mai erau doar crucile celor doi tâlhari, răstigniți împreună cu El. Care a fost, oare, motivul pentru care părintele a adus acest tablou? Reprezintă el, oare, bucuria pe care ne așteptam să ne-o aducă în suflet aceste zile de misiuni? Sau, așa cum simțim, la prima vedere, doar umbra dezolării, a durerii și a suferinței? “Ne întrebăm, văzându-L pe Isus pe Cruce: Care este valoarea unui om mort? Ateii, pentru care omul nu reprezintă decât substanțele chimice care îl compun, ar da pe el maxim 100 lei. Pentru ei, omul e ca o frunză: se naște, trăiește și moare. Așa este viața la prima vedere. Dar noi vrem să privim în profunzime!”. Și, revenind la tabloul lui Isus, a adăugat: “Parcă nimeni nu are nevoie de acest om, care și-a dat sufletul. Dar, paradoxal, pe Calvar răsare speranța!”. Și, exemplificând, părintele a recitat câteva versuri din psalmul 8: “Mă întreb: Ce este omul, că te gândești la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă? / L-ai făcut cu puțin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste și măreție”. Așadar, chiar în cartea Bibliei, omul este asemănat cu îngerii. Și ce sunt îngerii? “Valori extraordinare!, a exclamat părintele Dorcu. Omul este creat ca să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. V-ați imaginat, vreodată, un pământ fără oameni? Ar fi gol. Dar cu om, capătă valoare! Omul este capodopera creației lui Dumnezeu!”.

În continuare, părintele a dat drept exemplu și cuvintele sfântului Irineu de Lyon: “Bucuria lui Dumnezeu este omul viu”, care ne revelează, de fapt, că el este scopul creației, cel cu care Dumnezeu comunică, căruia i se arată și căruia îi dăruiește. Prin cuvintele părintelui Iosif Dorcu, am înțeles că omul este cea mai mare minune care s-a săvârșit și care se va săvârși vreodată, cel care, în veșnicie, va sta la dreapta Domnului și căruia i se va oferi nu doar un simplu loc, ci însuși Raiul! Omul este, astfel, întruparea tuturor calităților lui Dumnezeu, a tot ceea ce Dumnezeu știe să facă mai bun și mai frumos: iubirea, libertatea, conștiința, mila. Însă, în ziua de azi, după cum a afirmat mai departe părintele, noi nu îl prețuim pe om la adevărata lui valoare, ci avem în minte o imagine instrumentalizată asupra lui, care ne permite să luăm decizii radicale, să desconsiderăm valorile și să preferăm lucrurile, să punem pe primul loc ideile, bogățiile sau confortul, în locul sentimentelor și al vieții. “De ce există războaie? Pentru că vrem țara, bogățiile ei, și nu oamenii. De ce a avut loc Holocaustul? Pentru că ideea epurării națiunii germane a fost mai importantă decât viața celor care ar fi trebuit să moară. De ce se avortează copiii? Pentru că simțim că ne îngrădesc libertatea, că ne consumă timpul, că cer prea mult. De ce se aprobă, în unele țări, eutanasia? Pentru că omul bolnav este incomod și ne ia confortul. Și de ce există divorțuri? Pentru că unul dintre parteneri nu mai vede în celălalt demnitatea și frumusețea, ci îl privește ca pe un servitor”. Iată seria de întrebări dureroase a părintelui Dorcu, care, în contrast cu versetele frumosului psalm 8, a vrut să pună în balanță viziunea lui Dumnezeu și viziunea oamenilor asupra a ceea ce ei reprezintă de fapt.

În continuare, vrând să arunce o privire și asupra oamenilor sărmani, față de care, mai ales în acest an jubiliar, trebuie să manifestăm o atenție specială, părintele a dat drept exemplu parabola lui Lazăr, în care pedeapsa bogatului pare, pe cât de necruțătoare, pe atât de definitivă: “Mie, personal, îmi este frică. Pentru că bogatul poate fi oricine, chiar și eu. Am o casă, am masă, am căldură, bolnavii și săracii stau la poarta mea…îi joc rolul perfect. Caut să-mi găsesc circumstanțe atenuante, dar nu găsesc. Singura greșeală a bogatului, pe baza căruia a ajuns în iad, a fost că l-a lăsat pe Lazăr, care ducea lipsă, la poartă. Îmi mai rămâne doar o singură șansă: în acest Post Mare, să îi consider pe toți oamenii egali cu mine”. Iar pentru a ne oferi un exemplu de schimbare în acest sens, părintele Dorcu ne-a povestit două din gesturile Papei Francisc din ultimi trei ani: primul, când a îmbrățișat cel mai diform om care a existat, poate, vreodată. Ziarele au refuzat să difuzeze prea mult acest eveniment, considerând că fața acelui om ar speria și ar scandaliza omul de rând. Astfel, acest gest a rămas, oarecum, în umbră, cunoscut doar de ziarele de profil, care l-au prezentat pe larg. Iar al doilea gest a fost făcut anul trecut, la Florența, când, în loc să accepte ospățul la care l-a invitat cardinalul din oraș, a cerut, simplu, un bon la cantina săracilor. Și a mers și a mâncat împreună cu ei, din farfurii de plastic, doar pentru a demonstra că nici măcar un Papă nu se dezminte de statutul de om.

Revenind la Evanghelie, părintele a lăudat imaginea tatălui, care îmbrățișează, primește înapoi și nu mustră, imaginea unui Dumnezeu milos și nu justițiar, care ne așteaptă și ne oferă bucurie: “Mila este cea mai frumoasă virtute! Iar această pildă ar trebui scrisă cu litere de aur în toate casele”. Ne-a explicat părintele cum fiul, care vrea moștenirea acum, și nu după moartea părintelui, este reprezentarea noastră, a fiecăruia dintre noi, care preferăm un Dumnezeu mort, de darurile căruia să avem parte de pe acum, din această viață; noi, care nu așteptăm și nu vrem să depunem niciun efort pentru a ajunge în Paradis. Ne-a întrebat părintele de ce credem că tatăl nu i-a spus nimic ca să îl întoarcă pe fiu din hotărârea lui. Și tot el a dat, în scurt timp, răspunsul: pentru libertate. Această valoare care ne-a fost dată și care ne oferă șansa să privim altfel lucrurile. „Dacă tatăl îl oprea, s-ar fi convertit vreodată fiul? Abia în momentul suferinței, acesta a început să reflecteze. Acesta este și rolul misiunilor: de a declanșa o reflecție asupra lucrurilor serioase. Să-i întrebăm și noi pe marii păcătoși ce au simțit după convertire. Cu siguranță, o bucurie nespus de mare!”, a precizat părintele.

Pe de altă parte, părintele a prezentat și imaginea celui de-al doilea fiu, care are drept caracteristică incapacitatea de a se bucura: nici de faptul că tatăl este cu el, nici pentru că are de toate, nici pentru că i s-a întors fratele. El este omul care tot timpul îi reproșează lui Dumnezeu că nu îi dă mai mult și, care, de fapt, își caută propriul interes, preferând iedul în locul fratelui. “Să mergem în tribunale, să vedem câte procese există între frați. Vă spun că sunt foarte multe, a adăugat, cu amărăciune, părintele. Iar un om care Îl caută pe Dumnezeu din interes nu e creștin. Trebuie să Îl vrem pe Dumnezeu pentru El Însuși, să stăm alături de El și să intrăm în Casa Lui”.

Iar, în încheiere, a prezentat imaginea fericitei Tereza de Calcutta, cea care i-a strâns de pe stradă pe ultimii oameni și i-a dus într-o casă, ca să moară demn, le-a zâmbit și i-a ținut de mână până în ultima clipă a vieții. “În fiecare zi, vă voi prezenta o asemenea personalitate. Iar ca prim sfat, mulțumiți-I lui Dumnezeu că sunteți oameni, că suntem creaturile lui Dumnezeu, care colaborează cu El”.

Rugându-ne ca, în aceste zile de misiuni care urmează, să facem un efort să nu ne certăm cu nimeni, împăcându-ne, în același timp, cu cei cu care nu ne înțelegem, părintele Iosif Dorcu și-a încheiat, cu emoție, frumoasa și prima sa predică din aceste zile de misiuni, iar, la finalul liturghiei, părintele paroh Petru Sescu ne-a adresat, la rândul lui, câteva cuvinte de mulțumire, cât și îndemnul de a participa într-un număr tot atât de frumos și la slujbele speciale din zilele următoare, pentru a beneficia de darul excepțional al indulgenței plenare.

Îi mulțumim Domnului pentru acest bun început și ne rugăm ca și viitoarele predici să ne edifice din ce în ce mai mult asupra rolului nostru în lume, în societate, în familiile noastre, și, mai ales, în acest mare mister, care este creația lui Dumnezeu.

 

Diana Bejan